Sunt multe cărți pe tema sensului vieții, însă când cartea este scrisă de un om care a supraviețuit mai multor lagăre de exterminare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de o persoană care și-a pierdut familia în circumstanțe greu de imaginat, darămite de trăit, cred că aceasta merită atenția publicului.
Omul în căutarea sensului vieții (Man’s Search for Meaning) este unul dintre cele mai cunoscute titluri ale neurologului și psihiatrului Victor E. Frankl. Cartea are două părți. Prima, intitulată „Experiențe din lagărul de concentrare”, este și cea mai voluminoasă. A doua parte este intitulată „Logoterapia pe scurt”.
Cartea lui Victor E. Frankl nu este o lectură „comodă”. Evenimentele și experiențele personale relatate în prima parte sunt terifiante. Spre deosebire de alți supraviețuitori care și-au propus să descrie monstruozitățile petrecute în lagărele naziste de exterminare, Frankl urmărește cu totul altceva. Nu o cronică detaliată și cronologică a avut el în gând să scrie, ci o perspectivă asupra modului în care prizonierii au reacționat în fața provocărilor nefirești din lagăre. Orice cititor ale cărui repere se situează între valorile de referință ale bunului-simț se va întreba, citind mărturia lui Frankl, ce trebuie să fi simțit și să fi gândit cei smulși cu atâta brutalitate din mediul lor pentru a fi târâți în niște lagăre al căror scop clar a fost înjosirea și exterminarea pe criterii de rasă.
Sinuciderea era o formă de „rezolvare” a situației crâncene din lagăr, iar autorul recunoaște că tuturor le trecea prin minte gândul acesta, „fie și numai pentru scurtă vreme” (p. 33). Câteva săptămâni de lagăr erau suficiente pentru a-i transforma pe prizonieri în ființe nesimțitoare în fața suferinței semenilor. Altfel spus, unii deținuți se repliau „într-o formă mai primitivă de viață sufletească” (p. 43), iar oameni care până mai ieri erau cetățeni respectabili ajungeau fiare sălbatice, gata de orice pentru o bucățică de pâine sau pentru te miri ce. Și totuși, în ciuda acestei primitivități manifestate pe mai multe niveluri ale ființei, Frankl a observat în unele cazuri o adâncire a vieții spirituale, o îmbogățire a acesteia. „În cele din urmă, omul este acea ființă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă și ființa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale” (pp. 146-147).
Spre deosebire de unii care își pierdeau iremediabil încrederea în umanitate și speranța că viitorul v-a răsări sub auspicii mai bune, cândva, alții găseau în ei înșiși, în experiența lor de viață, în propriul trecut, suficiente lucruri de care să se agațe pentru a face față zilei, pericolelor, mizeriei, bolii, batjocurii, urii, disprețului ș.a.m.d. Sunt impresionante pasajele în care Frankl povestește cum, în mijlocul lagărului, își lăsa mintea să zăbovească asupra vieții trăite alături de soția lui, să călătorească printre amintiri și să se hrănească din ele pentru a găsi tăria necesară. Citez aici, ca ilustrare a celor spuse, pasajul următor:
„Săpam pământul înghețat de mai multe ore. Gardianul trecu pe lângă mine și îmi aruncă o insultă, dar eu mă scufundai mai mult în dialogul cu iubita mea. Simțeam tot mai mult că ea e de față, că e alături de mine; aveam impresia că o puteam chiar atinge, că aș putea să-mi întind mâna și să i-o prind pe a ei. Trăirea era foarte puternică: ea era acolo. Chiar în clipa aceea, o pasăre coborî în zbor tăcută și se cocoță, chiar în fața mea, pe grămada de pământ pe care îl scosesem din șanț, uitându-se țintă la mine” (p. 55).
Frankl nu și-a propus să-i demonizeze în scris pe torționarii săi. Asta nu înseamnă că îi vom simpatiza sau că vom găsi scuze pentru răul făcut. Faptele lor pline de cruzime sunt expuse așa cum s-au întâmplat, dar fără ca autorul să-i îngroape în invective. În acest sens, rămâne remarcabilă următoarea observație făcută de neurolog: „nimeni nu are dreptul să facă ceva rău, nici chiar dacă lui i s-a făcut vreun rău” (p. 103).
Observațiile autorului asupra naturii umane sunt ilustrate cu mici episoade din viața de lagăr, unele de-a dreptul înspăimântătoare, altele pur și simplu înduioșătoare. Cu toate acestea, răzbate limpede intenția autorului nu de a apela la emoții sau de a stârni trăiri puternice, ci de a convinge publicul cititor că dacă el și alții au supraviețuit infernului din lagăre, reușind să găsească sens dincolo de nonsensul războiului, atunci oricine are datoria de a nu se da bătut cu ușurință și de a-și găsi propriul drum în viață.
Este probabil ca cititorii să se simtă atrași mai puțin de partea a doua a cărții, în care autorul s-a străduit să definească logoterapia și să-i sintetizeze bazele și direcțiile de acțiune într-un limbaj accesibil nespecialiștilor. Cu toate acestea, ea poate ajuta măcar la fixarea unor repere în cultura generală a cititorului, cu privire la logoterapie.
Frankl enunță cele 3 căi prin care, conform logoterapiei, omul poate găsi sensul în viață: (1) prin actul de a crea ceva sau de a înfăptui ceva; (2) prin experimentarea unui anumit lucru sau prin relație cu o persoană și (3) prin atitudinea în fața suferinței. Una dintre tezele de bază ale logoterapiei, enunțată de autor, spune că „preocuparea principală a omului nu este aceea de a-și satisface plăcerea sau de a evita durerea, ci mai degrabă de a vedea că viața lui are sens” (p. 126).
Omul în căutarea sensului vieții poate fi citită de un public larg, iar beneficiile vor fi multiple. Ca unul care a reușit să treacă el însuși peste vicisitudini cumplite, autorul transmite credibil ideea că viața este ceva pentru care merită să lupți, că omul trebuie să se ridice deasupra împrejurărilor, nelăsându-se înfrânt nici măcar atunci când la capătul tunelului este beznă totală. Apoi, zăbovind chiar și numai prin puterea gândului asupra suferințelor de necuprins în cuvinte la care au fost supuși evreii la Auschwitz, generațiile de astăzi vor găsi argumente suficiente pentru a-și considera viața plină de binecuvântări.
Din punctul meu de vedere, cartea lui Frankl este o pledoarie puternică pentru nevoia omului de a avea un scop în viață. Lipsit de scop, chiar și dacă nu se află într-un lagăr de exterminare, omul are parte de o angoasă acută. El cade din cauză că nu crede că are spre ce să urce. Scopul este motorul care ne poate duce mai departe. Și, la fel de importantă este și ideea că fiecare om are un scop al său, că nu există doi oameni absolut identici, cu exact aceleași țeluri și trasee de viață.
Deși nu scrie prea mult despre credința lui în Dumnezeu, aceasta își are locul ei în experiența personală a lui Frankl. Credința l-a ajutat să-și privească viața dintr-un unghi anume și să scape din lagăre. Veți găsi relatate chiar și unele episoade în care autorul a văzut mâna providenței intervenind în favoarea lui.
Volumul a fost publicat de Editura Meteor Press, în traducerea lui Silvian Guranda. Cartea a fost publicată în 1946, dar ediția în limba română are la bază textul ediției din 1984. „În ce privește prezenta ediție”, scria chiar autorul, „i-am adăugat încă un capitol pentru a actualiza concluziile teoretice ale cărții” (p. 15). Veți găsi în carte și o postfață inclusă în ediția din 1984, postfață intitulată „Pledoarie pentru optimismul tragic”, bazată pe o conferință susținută de autor la cel de-al Treilea Congres de Logoterapie, la Universitatea Regensburg din Germania.
Victor E. Frankl (1905-1997) a fost doctor în medicină și doctor în filosofie, membru onorific al Academiei de Științe din Austria, profesor asociat al mai multor universități din lume, autor a 39 de cărți și conferențiar care a susținut nenumărate prezentări în cele mai diverse colțuri ale lumii. Cartea Omul în căutarea sensului vieții îl „trădează” și ca persoană cu un caracter nobil, puternic, șlefuit în cuptorul suferinței.
Îmi place mult o frază din prezentarea de pe coperta 4 a cărții… „Cartea de față conține istorisirea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană.” La urma urmei, indiferent unde s-ar situa orice cititor pe drumul vieții, fiecare are deschisă o portiță către redevenire.
