În filmografia regizorului Martin Scorsese, Hugo (2011) este unicat. Un film fără gangsteri, fără împușcături, o poveste care te trimite cu gândul la animația The Polar Express (2004).
Plasată în Parisul anilor 1930, povestea din Hugo îl are ca erou principal pe un orfan care trăiește într-o gară și are un vis — să repare robotul pe care tatăl său, înainte de a-și pierde viața într-un accident, încerca să-l repună în funcțiune. Băiatul duce o viață singuratică, mai ales că unchiul bețiv care îl luase pe lângă el, ca să nu fie trimis la orfelinat, dispăruse fără urmă de ceva timp.
Când un negustor de jucării îi confiscă notițele pe baza cărora voia să repare robotul, viața micului Hugo iese din rutină. Băiatul nu știe însă că negustorul nu este altul decât renumitul pionier al cinematografiei franceze Georges Méliès (interpretat de Ben Kingsley), acesta trăind la rândul lui o dramă personală — căderea artistului în uitare. Robotul pe care încearcă să-l repare Hugo și care este conectat într-un fel special cu Méliès este o metaforă. Asemenea robotului, personajele filmului sunt „oameni stricați”, mecanisme umane cu diferite defecțiuni, având nevoie să fie reparate și repuse în funcțiune.
Cu personaje mai degrabă emblematice — Hugo Cabret (Asa Butterfield) este un fel de Oliver Twist; polițistul gării (Sacha Baron Cohen) are o mustață a la Hercule Poirot și pare rupt dintr-o bandă desenată de Goscinny; domnul Labisse (Christopher Lee) este anticarul cu aer de personaj dintr-un roman plin de mistere —, filmul este un basm și, ca în orice basm, eroii sunt portretizați în tușe îngroșate, spectatorul intuind rapid cine e „bun” și cine e „rău”, care sunt intențiile fiecăruia și ce să aștepte de la fiecare.
Nu știu în ce măsură ajută filmul faptul că, în a doua parte a sa, Scorsese schimbă un pic direcția, acordând o atenție sporită rolului lui Méliès (cel care a construit primul studio de film) în istoria cinematografiei. La urma urmei, nu este de mirare că renumitul regizor american a inclus în filmografia sa un astfel de film; sunt cunoscute eforturile lui, financiare și nu numai, de a readuce în atenția publicului vechile capodopere cinematografice, acelea din anii de început ai cinemaului, restaurându-le și alocându-le locul meritat în istoria celei de-a șaptea arte.
Că Hugo este o odă dedicată zorilor artei a șaptea este un fapt cert. O dovedesc aluziile cinematografice la epoca filmului mut, inserate în povestea lui Hugo. Asistăm la o proiecție particulară a celebrului film Le voyage dans la lune (din 1902), realizat de Méliès, cu celebra rachetă care se înfige în ochiul Lunii (puteți viziona acest film pe YouTube; merită, chiar dacă, pentru spectatorii din mileniul al III-lea, pare rupt de ceea ce înțelegem prin cinema). Prin intermediul lui Hugo și al noii sale prietene, Isabelle (Chloë Grace Moretz), ne furișăm într-un cinematograf pentru a vedea secvențe din Safety Last!, retrăind emoția pe care trebuie să o fi simțit spectatorii filmului la începutul secolului trecut. Fotografia lui Chaplin, într-o carte răsfoită de cei doi copii, este o altă referință cinematografică importantă.
Hugo este o poveste care atinge și subiectul relației dintre cărți și filme (cu siguranță ați auzit sau asistat la o dezbatere în jurul chestiunii „Ce ne ajută mai mult în dezvoltarea gândirii: cartea sau filmul?”), fără ca Scorsese să se pronunțe decisiv în această privință, dar sugerând că cele două nu se exclud reciproc. Hugo nu s-a omorât cu cititul, dar redescoperă cartea prin intermediului domnului Labisse. Isabelle nu a văzut niciodată un film și are parte de prima ei experiență cinematografică datorită lui Hugo.
Ar merita amintit că, la baza scenariului se află cartea scrisă și ilustrată de Brian Selznick The Invention of Hugo Cabret, o operă literară destinată copiilor și onorată cu Premiul „Medalia Caldecott”.
Clișeele care abundă în acest film al lui Scorsese sunt, probabil, instrumentele de care s-a folosit regizorul pentru a povesti despre acest limbaj care continuă să fascineze milioane de spectatori de orice vârstă — cinemaul. Visul lui Hugo, cu trenul scăpat de sub control, este o aluzie (și un omagiu) la faimoasa întâmplare petrecută la proiecția filmului L’arrivée d’un train en gare de La Ciotat (1895), când spectatorii neobișnuiți cu magia cinemaului s-au speriat, crezând că trenul de pe ecran va intra peste ei, în sală. Tentativa lui Hugo de a scăpa de urmăritorul său agățându-se de limba unui ceas, în exteriorul unei clădiri, este o altă referință cinematografică, și anume la o secvență similară cu Harold Lloyd în Safety Last! (film din 1923).
Nu trece neobservată distribuția filmului, doldora de nume foarte cunoscute, care își asumă roluri episodice în Hugo: Jude Law, Emily Mortimer, Ray Winstone ș.a.
Hugo este un film de familie, cu o poveste duioasă despre relații, prietenie, singurătate, curaj, inventivitate, traume, artă, efemeritate, spiritul de aventură, rostul nostalgiei, cinema.
