Cartea lui Petru Creția, despre care scriu aici, este una dintre rarele cărți pe care le-aș recomanda mai oricui să le păstreze la căpătâi, poate chiar să o aibă în mai multe exemplare (acasă, în casa de vacanță, la birou sau în geanta de serviciu etc.).

Luminile și umbrele sufletului este o carte de eseuri. De altfel, prima ediție a cărții, apărută cu mai bine de două decenii în urmă, la Editura Univers Enciclopedic, a fost intitulată Eseuri morale. Ulterior, cartea a fost preluată și publicată în mai multe ediții de Editura Humanitas sub acest titlu mai îmbietor: Luminile și umbrele sufletului. Filologul, editorul, eseistul și traducătorul Petru Creția (1927-1997) a scris 33 de eseuri scurte, fiecare fiind dedicat unui subiect care are de-a face cu trăirea, cu viața noastră, cu sufletul nostru și cu felul în care acest suflet intră în relație cu semenii săi.

„Cartea aceasta”, scria chiar autorul, „nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înșine, pe un drum la fel de greu de deslușit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o ființă complicată și ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită și de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâțeniile și josniciile naturii sale cu neverosimile biruințe și elevații…”

Carevasăzică, volumul funcționează ca o călăuză, ca un ghid ori ca un îndrumător, dar fără a te sili în vreun fel să-l urmezi, să-i accepți concluziile și indicațiile, ci doar sugerându-ți direcții de gândire, deschizându-ți uși ori poate chiar drumuri.

Citindu-l pe Petru Creția mi s-a întâmplat să mă trezesc adeseori închipuindu-mi autorul. Ce fel de om a fost oare? Ce suflet a gândit astfel? Ce mână a scris rândurile cărții? Fără îndoială, un căutător, un spirit care a visat Frumosul, un Ochi cu adevărat treaz asupra lumii. Căci ideile nu pot fi rupte de acela care le-a frământat cu obsesie în propria minte și care le-a dat formă cu ajutorul artei scrisului. Aici nu avem de-a face cu concluzii științifice, ci mai degrabă cu observații lucide asupra naturii și firii umane, cu lucruri care ar putea fi contestate, dar care merită cel puțin atenție, dacă nu chiar un angajament de ordin moral.

Sufletul, așa cum o spune franc titlul, este o înlănțuire de lumini și umbre, un dans în care binele și răul se țin îmbrățișate, fiecare voind a-și asuma rolul de a conduce. Omul, după cum îl zugrăvește Petru Creția în culori când sumbre, când calde sau pastelate, este o rezervă de energii care pot să-l ducă în direcții opuse. Iar decizia privind direcția de mers îi aparține lui, individului. El singur alege dacă să fie blând și răbdător ori, dimpotrivă, un prost, un superficial, un calomniator. Întors pe dos, omul e tot om, dar nu același. El hotărăște ce față va întoarce către lume.

Luminile și umbrele sufletului nu este un cod moral, nu ridică nicicum o astfel de pretenție, nu cere să fie un fel de Biblie modernă sau de Predică de pe munte actualizată, dar este o carte înrădăcinată în cel puțin un astfel de cod – cel creștin –, autorul fiind un om care a studiat (și tradus) Biblia, pătrunzându-i astfel valoarea ideilor și reflectând-o în aceste superbe eseuri.

Nu vă ascund că multe dintre rândurile cărții sunt demne de a fi incluse în antologii de citate, că au valoare de aforism, că surprind în puține cuvinte adevăruri pe care alții nu le-au descoperit în vieți întregi, că Petru Creția are ceva din La Bruyère, că eseurile lui sunt de fapt niște portrete în care, în măsuri diferite, ne regăsim cu toții. A nu se înțelege că această carte ar fi totuna cu vreun volum de dulcegării motivatorii. Nicidecum. Suntem în fața unei cărți de înaltă ținută morală, civică și academică. Deși a scris într-un limbaj simplu, Petru Creția și-a așternut cuvintele cu eleganță, făcând dovada erudiției sale.

Cred că cititorilor acestor rânduri despre carte le-ar fi utilă o trecere în revistă a temelor, așa că iată despre ce a scris Petru Creția: „Demnitatea”; „Ticăloșii”; „Tiranii mărunți”; „Cinstea”; „Vrednicia”; „Cuviința”; „Prostia”; „Mediocritatea”; „Prejudecățile”; „Dreptatea”; „Adevărul”; „Calomnia”; „Intoleranța”; „Blândețea”; „Răbdarea”; „Încrederea”; „Dezamăgirea”; „Suferința zadarnică”; „Văicăreala”; „Curajul”; „Speranța”; „Tristețea”; „Bucuria”; „Sărbătoarea”; „Plăcerea”; „Superficialitatea”; „Nepăsarea”; „Homo valachicus”; „Falsa conștiință”; „Vorba fără de rost”; „Cuvântul dat”; „Despre credință” și „Despre binele și răul din lume”. Bogată listă! Și cred că oricine își aruncă o privire asupra ei își poate spune-n sine: „Cât de familiare-mi sunt toate acestea!”

În esență, cartea lui Petru Creția poate fi considerată un fin îndemn la decență, poate chiar smerenie, la o trăire discretă, indiferent care ne-ar fi realizările sau poziția socială sau convingerile intime.

Ah, minunată carte! Tristețea de a o fi terminat nu poate fi compensată decât de gândul recitirii ei… Închei cu câteva versuri aparținându-i lui Petru Creția, dar nu din cartea aceasta. Sunt versuri care, într-un fel, surprind fidel tonul și direcția volumului Luminile și umbrele sufletului. „Prin constituţia lumii / Tuturor, dar tuturor ne revine / Dreptul de a nu fi mai mult / Decât suntem, / Decât ce s-a întâmplat şi se întâmplă să fim / Între marginile nealegerii noastre.”