Luminile și umbrele existenței. „Notre Dame de Paris”

Puține sunt cărțile care au șansa de a se înrădăcina adânc în mentalul colectiv, depășind limitările imediate impuse de hârtie. Uneori, prin muzică, film sau prin intermediul unor circumstanțe speciale referitoare la autor, unele cărți devin ușor recognoscibile, chiar și de cei care nu le-au citit.

Cartea Notre Dame de Paris a lui Victor Hugo, cunoscută unora și sub titlul de Cocoșatul de la Notre Dame, este o carte ușor de inclus în categoria amintită. Cu 13 filme, 5 miniserii de televiziune, plus spectacole de teatru, de balet sau de radio, există o expunere largă a poveștii tragice a lui Quasimodo și a Esmeraldei.

Trebuie să spun din start că nu am văzut filmul lansat de studiourile Disney în 1996, acela fiind probabil cel mai ușor de recunoscut de publicul larg. Am ascultat însă, în urmă cu câțiva ani, musicalul produs în anul 1998 și am rămas multă vreme sub impresia pieselor care au creat un tablou impunător al dramei de la Notre Dame.

Nu surprinde pe nimeni că adaptările, indiferent de mediul în care sunt puse în scenă, pierd totuși ceva din solemnitatea și greutatea scriiturii romanului. Poate că deficitul acesta îi va fi oportun spectatorului, stimulându-l să citească romanul integral, pentru a descoperi întreaga poveste.

Notre Dame de Paris introduce numeroase personaje, fără legături evidente între ele, dar ale căror cărări ajung să se întretaie, povestea curgând spre un deznodământ care îi va crea o impresie puternică cititorului. În centrul poveștii se află Esmeralda, o țigancă rătăcitoare, care, împreună cu capra ei, Djali, își face veacul prin piețele Parisului. Problemele ei încep atunci când frumoasa nomadă îi atrage atenția lui Claude Frollo, arhidiaconul catedralei.

Frollo este zugrăvit în prima parte a cărții ca un om a cărui viață e închinată științei și studiului, ajungând să se implice și în arta obscură a alchimiei, la modă în veacul al XV-lea. Dar, odată cu apariția Esmeraldei, acesta este cuprins de patima cărnii, dorind-o pe tânăra femeie pentru el. Tânăra îl refuză, fiind îndrăgostită fără leac de Phoebus, un ofițer de poliție, ca să raportăm explicația la o perioadă mai modernă.

Ultimul personaj principal al romanului este Quasimodo, clopotarul diform luat în grijă de Frollo și care ajunge, la rândul său, să țină la Esmeralda, deși este conștient că nu are nicio șansă de a-i fi partener. Dincolo de această năzuință fără sorți de izbândă, cocoșatul face tot posibilul pentru a avea grijă de ea și a o proteja de diferitele pericole ce apar de-a lungul romanului.

Un lucru aș vrea să subliniez despre Notre Dame de Paris. Este o carte mult mai complexă decât ceea ce am descris aici. Hugo leagă într-un mod impresionant mai multe fire narative, aducând împreună poveștile de viață ale unor personaje atât de diferite, dar fermecătoare în felul lor.

Catedrala joacă ea însăși un rol important în narațiune sau, mai degrabă, apare ca o importantă paranteză. Nu trebuie să uităm faptul că popularitatea cărții la jumătatea secolului al XIX-lea a dus la renovarea clădirii în epocă. Digresiunile artistice ale lui Hugo, chiar dacă nu au legătură directă cu acțiunea cărții, oferă un prilej de reflecție asupra arhitecturii și literaturii.

Notre Dame de Paris este un exemplu de literatură mare, scrisă într-un stil tonic, captivant, în care se îmbină tonuri diferite într-o simfonie elegantă. Poate ar trebui adăugată și o mică avertizare cu privire la faptul că deznodământul cărții nu se suprapune cu varianta disneyizată, fiind specific venei literaturii romantice a epocii lui Victor Hugo, când tragismul era specificul. Personajele sunt complexe, înduioșătoare și poartă în însăși viața lor adevărul conform căruia viața e de multe ori nedreaptă, societatea poate corupe sau batjocori, iar micile fapte de bunătate pot aduce lumină până și în cele mai întunecate caverne ale existenței.