Gândurile de mai jos sunt dintr-un eseu al lui Gabriel Liiceanu, publicat alături de alte două texte scrise de Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici, tema comună fiind comunismul românesc. Fragmentul selectat e despre consecințele acestui regim asupra individului a cărui existență a fost invadată total de dictatură.

M-a întrebat odată cineva dacă am resimțit ca pe o „șansă existențială” faptul de a fi trăit în comunism. Spontan, îți vine să răspunzi că a trăi într-o lume a cărei regulă este suprimarea libertății nu poate fi decât o neșansă și un blestem. Să ți se dicteze ce ai de făcut în privința lucrurilor în care normal e să decizi doar tu (ce să gândești, ce să spui, ce să mănânci, cum să te îmbraci, cu cine să te întâlnești, câți copii să ai, dacă ai voie să ieși în lumea largă sau nu, ce să citești, ce filme să vezi etc.) înseamnă să fii complet infantilizat. Cum să fie o șansă să trăiești într-o lume de oameni mari ca într-o creșă? Și, dacă refuzi acest regim, să fii urmărit, persecutat, încarcerat, torturat, exterminat? E un adevărat dezastru existențial.

Evident însă, întrebarea țintea în alt punct: nu cumva viața unui om supus la un astfel de tratament se îmbogățește tocmai în confruntarea cu răul? Registrul umanului nu devine astfel mai vast? Nici în acest caz răspunsul nu este unul simplu. Pentru majoritatea oamenilor, comunismul este o experiență a mutilării. Din coabitarea sistematică cu răul, cei mai mulți oameni ies pociți. În această cursă a supraviețuirii care este viața în comunism majoritatea se adaptează schilodindu-se moral: ajung să trăiască duplicitar în mod firesc, trăiesc perpetuu în frică, se „adaptează”, fac „aranjamente”, mint, învață să fure, „se toarnă” unii pe alții, își pierd simțurile comunitare. Pe scurt, încetează să mai respecte valorile tradiționale ale omenirii, de vreme ce în lumea în care trăiesc valorile acestea nu mai au nici o trecere. Comunismul este, statistic vorbind, o societate de oameni fără caracter. Dezastrul care a urmat după căderea comunismului a scos la vedere tocmai lucrul acesta: e foarte greu să reconstruiești o societate folosind ca materie primă molozul uman.

În schimb, pentru puțini, pentru foarte puțini, comunismul a putut să însemne și altceva: șansa de a-ți împlini destinul pe o cale paradoxală. Modelul este cel al suferinței care consolidează sau transfigurează. Parte dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste, când n-au murit în mizeria extremă, au întrupat acest model. În Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid spune că pentru ei, cei încarcerați, închisorile comuniste au fost „închisori-muzeu”, locuri în care, tocmai pentru că își întâlnea aici limitele, viața păstra intactă „statuia omului de caracter”. Spre deosebire de ceilalți oameni, destinele lor nu au fost „frânte”, ci „împlinite”.

(Fragment din Gabriel Liiceanu, „Gânduri despre comunism” în O idee care ne sucește mințile, Humanitas, 2014, pp. 92-94)

Imagine: Dirk Jan van der Laan – Peisaj orășenesc, iarna