Lansare de carte: „Cum mi-am petrecut vacanța”

Ceainăria Respiro a găzduit oaspeți simpatici și frumoși, prezenți la ocazia de lansare a cărții Cum mi-am petrecut vacanța. Evenimentul a avut loc miercuri, 16 mai, începând cu ora 19.

La lansarea cărții au participat o parte dintre autorii povestirilor din carte, respectiv Laurențiu Prună, Delia Drăghici, Bogdan Bălașa, Adina Anastase și Iulia Drăghici.

Editorul cărții, Florin Bică, a vorbit despre începuturile proiectului, despre provocările pe care i le-a adus acesta. A amintit că a folosit și anterior „rețeta” volumului, mai exact la cartea Amintiri din copilării. În opinia sa, Cum mi-am petrecut vacanța a fost o ocazie pentru autori să își ia revanșa, respectiv să scrie acea compunere care le era cerută, în anii de școală, la întoarcerea din vacanță. Apoi le-a mulțumit autorilor pentru că s-au alăturat proiectului, pentru deschiderea și sinceritatea cu care au scris câte ceva despre cele trăite în copilărie și pentru că nu au alunecat pe panta moralizatoare. „Cred în inteligența copiilor, în capacitatea lor de a înțelege mesajul unei povestiri, fără ca aceasta să fie o predică, un text vădit moralizator,” a declarat editorul.

Participanții la lansare au avut ocazia să interacționeze, să povestească întâmplări inedite din copilărie, să glumească și să vorbească despre rostul acestei cărți de a fi o punte între generații, între părinți și copii, dar și despre provocările pe care le presupune actul de a scrie, de a deveni scriitori.

Invitații speciali au fost Cristinel Sava, doctor în filologie, și Filip Popovici, doctorand în psihologie, care le-au oferit celor prezenți propriile impresii despre volumul lansat.

Prezentăm în continuare discursurile invitaților.

 

Cristinel Sava

Să scrii despre amintiri din copilăria ta, când înaintea ta a făcut-o Ion Creangă, pare o încercare sortită eșecului. Mai mult, să încredințezi această misiune unor debutanți într-ale scrisului, fără să ai măcar siguranța că se vor achita onorabil de sarcină, pare la limita încumetării. Și totuși, autorii și-au dat toată măsura talentului într-o colecție de „compuneri” pline de savoare și, pentru cei care au trăit momente asemănătoare, capabile să îl întoarcă pe cititor în timp.

Scriitura reflectă personalitatea fiecărui autor, cel puțin în dreptul celor pe care îi cunosc personal, și, citindu-le povestea, parcă îi vedeam lângă mine depănându-și pe viu amintirile. Dar, cu toată amprenta personală a fiecăruia dintre ei, cartea în ansamblu pare unitară și vine să o completeze pe „sora ei mai mare”, Amintiri din copilării (curajos titlu și ăsta, să te apropii atât de mult cu pretențiile de un text consacrat al literaturii române!).

Ni se spunea în școală, la orele de limba și literatura română, că Nică al lui Ștefan a Petrei este „copilul universal”, a cărui copilărie se repetă în viața fiecărui copil din orice epocă. Și totuși, astăzi, copiii nu se mai identifică cu Nică fiindcă nu mai înțeleg textul, nu mai au acces la realitățile de atunci (Cine a mai auzit astăzi de râie? Sau cine știe astăzi ce înseamnă să înveți să citești pe ceaslov și psaltire?). Aici cred eu că astfel de proiecte editoriale își au rostul: acela de a fi mai apropiate în timp de copiii de astăzi, măcar ca limbaj, dacă nu și ca realități. I-am dat băiatului meu să citească Amintiri din copilărie și s-a lăsat păgubaș fiindcă nu înțelegea; a fost cu totul altceva când i-am citit eu și i-am explicat. I-am dat să citească Amintiri din copilării și a fost încântat de povestirile de acolo, fără să mai fie nevoie să citesc eu cu el. Și asta pentru că limbajul este mai inteligibil, iar cel puțin în cartea de față autorii simt nevoia să explice realități sau termeni pe care îi consideră greu de înțeles de către copii. Doar întâmplarea face ca eu să cunosc termeni ca ghioci, sedilă, tugă (deși eu îl știu sub forma tiugă), straturi de flori, fiindcă soția are bunici de prin părțile Teleormanului, dar cu siguranță apariția unor astfel de termeni în povestiri nu ar fi fost un impediment, fiindcă autorii au fost conștienți că povestesc unui public variat și au simțit nevoia să dea lămuriri.

Citind povestirile cuprinse în această carte, nu pot nega însă că, peste tot, copilăria este la fel: frumoasă. Dar am fost surprins să constat că, într-o oarecare măsură, este și identică, de parcă am fi trăit toți copiii pe aceeași uliță de țară sau aceeași stradă de oraș. Povestește Iulia Drăghici că își dorea să fie Nadia când era mică. Păi cine dintre băieții care au jucat fotbal acum 20-30 de ani nu își dorea să fie Hagi sau Maradona? Povestește Iulian Mirică de tunul cu carbid, cu care se trăgea de Crăciun se pare că pretutindeni. Mă și vedeam parcă iarna la marginea satului, scuipând de zor cu băieții peste carbidul din fundul deodorantului găurit (de unde găseam noi deodorante pe atunci ca să le folosim la tunuri nu știu, că de dat nimeni nu se dădea cu deodorant pe la noi prin sat). Tot Iulian povestește cum se stropeau cu zeama de la sâmburii de corcodușe, cum le zice el – zarzăre, cum li se zice pe la mine. Parcă eram din nou lângă zarzărul lui nea Apostu, spărgându-ne unul altuia sâmburii aceia albi lângă ochi, ca să fie cât mai supărătoare treaba. Sunt jocuri și năzbâtii pe care constat că le făceau și le-or mai face și astăzi copii de pretutindeni; sunt echivalentul kendamelor și al fidget­-spinnerurilor de astăzi, fără însă a fi beneficiat de publicitate undeva. Cum de ajungeau dintr-o zonă într-alta jocuri și preocupări atât de identice, mi-e greu să explic. Iar ca să vedeți cât de identică poate fi uneori copilăria, ce șanse erau ca pe două vaci din povestiri diferite să le cheme Doinița?

Mărturisește, în povestirea lui, Andrei Lakatoș, că nu știe cum este o vacanță la țară și nu știe ce a pierdut sau dacă a pierdut ceva. Ei bine, până să citesc această carte, nici eu nu știam cum este o vacanță la oraș și mi se părea că e fadă în comparație cu vacanțele pe care mi le-am petrecut eu la țară, mai ales că, vara, satul meu se umplea de copii de la oraș veniți să stea pe perioada vacanței la țară, la bunici. Îmi imaginam că se plictisesc teribil la oraș dacă trebuie să vină în fiecare vacanță la țară. Dar mi-am dat seama că fiecare copilărie, oriunde a fost petrecută, are farmecul ei. Că năzbâtii poți face și pe izlaz, și pe acoperișul blocului, că străzile sunt prăfuite și la țară, și la oraș și că jocurile sunt la fel de „adictive” și în fața blocului, și pe uliță. Iată un alt atu al acestei cărți: faptul că, dacă îți povestește de o copilărie petrecută la oraș, și tu ai crescut la țară, nu ți se pare ceva straniu.

Meritul cărții este, prin urmare, acela de a arăta într-adevăr universalitatea copilăriei, de parcă prin toată cartea s-ar perinda un singur copil care nu face decât să schimbe decorul. Și am constatat un lucru citind-o: aura cu care împodobim noi amintirile dintr-o perioadă demult trecută este aceeași peste tot. Nu puțini autori declară că nu își mai aduc aminte decât de părțile pozitive ale unei pățanii. Amintiri photoshopate! Dar pe cine interesează dacă sunt veridice până în cele mai mici detalii? Important este să le transmită ceva cititorilor. Iar pe mine cel puțin m-au purtat prin tărâmul uitat al copilăriei, m-au tăvălit în praful uliței, în omătul derdelușului, în iarba de pe terenul de fotbal improvizat pe izlazul vacilor, m-au cățărat în dud și în nuc și m-au ajutat în sfârșit să văd cum este pe acoperișul blocului.

Spuneam că a avut curaj Florin să „moșească” aceste două proiecte cu amintiri din copilărie scrise de persoane care nu și-au mai încercat până acum pana scriitoricească. Curajul i-a fost răsplătit prin două produse care merită cu prisosință să facă parte din biblioteca copiilor de astăzi și a actualilor copii de ieri.

 

Filip Popovici

Încep prin a spune că această carte nu se adresează doar copiilor. În psihologie există acel concept al copilului interior care se manifestă în viața fiecărui adult. Sunt numeroase modalități prin care el se poate exterioriza, însă una dintre acestea vizează tocmai domeniul amintirilor, în sensul recuperării unor momente care, prin impactul lor, s-au întipărit în mintea copilului de atunci și a adultului de astăzi.

Îndemnul cărții de față este asemănător cu ceea ce spunea și Ion Creangă în Amintiri din copilărie: că „e mai bine să povestim despre copilărie, căci ea este veselă și nevinovată și drept vorbind, acesta-i adevărul.” Cartea lansează și ea această invitație cititorilor, fiind rodul unui alt proiect reușit de către Florin Bică în calitate de editor.

Dincolo de faptul că este o carte a amintirilor, Cum mi-am petrecut vacanța este o carte a experiențelor povestite din perspectiva unor adulți, oameni realizați în domeniul lor, care păstrează nostalgia unor momente prețioase. Cu alte cuvinte, este o pătrundere în modalitatea în care cineva își gândește copilăria.

De-a lungul celor 12 „amintiri” având în comun tema vacanței mai există o temă esențială care reiese de la bun început: tema bunicilor. În sensul acesta, experiențele prezentate aici refac și explorează legătura afectivă cu persoane semnificative din copilăria autorilor. Mersul la bunici este o temă a copilăriei și fiecare dintre noi știe ce înseamnă prezența unor persoane care asigură copilăriei momentele ei unice.

Veți citi cu amuzament despre poznele Iuliei Drăghici, un borcan scăpat în gura de aerisire a unui bloc și un șef de scară speriat de acesta, în timp ce se bărbierea. Veți citi și despre „organizația secretă” de pe strada Belgrad, din povestirea lui Andrei Lakatoș. Vă veți amuza aflând despre cum se joacă fotbal până uiți de responsabilitățile vieții la țară și pierzi vacile care pasc alături sau despre ce se poate întâmpla când îți vine ideea nevinovată de a sări pe gheața unui lac.

Dincolo de toate acestea, excavând în mulțimea amintirilor, țin să evidențiez și o expresie care mitologizează, într-un anumit sens, copilăria. Așa cum remarcă unul dintre autori, din ipostaza de copil „zilele păreau pe-atunci lungi, lungi de tot, iar visurile îmi erau îndrăznețe.” Din postura de adulți, timpul este din ce în ce mai scurt, iar visurile și-au pierdut îndrăzneala de altădată sau au pierit sub presiunea cotidiană.

Deși scurte, povestirile din Cum mi-am petrecut vacanța au o simplitate aparte întrucât reconectează cititorul cu varianta adultului copil, punându-l față în față cu cine era el altădată. Remarc aici și fraza cu rol de concluzie a Luizei Spiridon:

„Uneori mi-ar plăcea să dau timpul înapoi ca să retrăiesc măcar o parte dintre clipele acelea minunate, dar nu este posibil. Așa că încerc să trăiesc ca un copil ori de câte ori am ocazia. Strecor în viața mea lucruri și obiceiuri care să mă ajute să mă simt încrezătoare, la fel ca în copilărie. Îmi repet ceea ce îmi spuneam și în anii de școală: «Nu mă interesează ce spune colegul meu atâta timp cât știu sigur că nu este adevărat. Eu știu cine sunt, ce sunt și ce vreau.» Trăiesc în fiecare zi cu bucurie viața pe care o am și Îi mulțumesc în fiecare seară lui Dumnezeu pentru ceea ce am. Și același lucru vi-l recomand și vouă.”

Cum am terminat de citit această carte? Cu senzația părerii de rău că nu sunt mai multe experiențe continuate pe alte 125 de pagini.

 

 

Cartea Cum mi-am petrecut vacanța, ilustrată de Sebastian Baculea, a fost publicată de Editura Viață și Sănătate.

autentifică-te pentru a adăuga comentarii