În YouTube Age, m-ar mira să nu vă fi ajuns sub ochi una dintre următoarele 3 secvențe: (1) Chaplin susținând un discurs în care îl parodiază pe Hitler; (2) Chaplin, ca frizer, bărbierind un client pe „Dansurile ungare” ale lui Brahms; (3) Chaplin, tot ca parodie a lui Hitler, jucându-se cu un balon care înfățișează globul pământesc. Sunt secvențe antologice în istoria cinematografiei și fac parte din același film: The Great Dictator (Dictatorul în variantă românească, 1940). Am văzut The Great Dictator cu mulți ani în urmă și, copil fiind, m-am amuzat copios. Umorul celebrului Vagabond creat de Chaplin este facil, bazat pe gaguri pe care și (sau mai ales) copii le gustă. Îmi scăpau, desigur, nuanțele tragice ale filmului. L-am revăzut recent și, deși îl consider încă un film amuzant, l-am perceput altfel, am simțit tonul său grav, am descifrat mai bine ridicolul împărțirii oamenilor în funcție de apartenență etnică și rase, am văzut mai clar ironia din spatele cuvintelor. Filmul scris și regizat de Charles Chaplin îl are tot pe el în rolul principal, de fapt, în dublu-rol. Lucrul acesta ar putea trezi suspiciuni dacă n-ar fi vorba despre un geniu al cinematografiei cum a fost Chaplin. The Great Dictator a fost primul său film vorbit și s-a bucurat de succes de la început. A fost un act creator curajos. Să ne gândim totuși că era în anii celui de-al Doilea Război Mondial, într-o perioadă în care mulți nu erau încă la curent cu sau convinși de grozăviile petrecute în lagărele de exterminare. Compania United Artists avea rezerve în ce privește producerea unui film cu potențialul de a ofensa națiunea germană. De altfel, Chaplin a finanțat parțial proiectul, din fonduri proprii. Fiind însă un artist recunoscut, mesajul său putea avea impact. Și a avut. După cum spuneam, actorul-regizor interpretează două roluri. Pe de o parte, este un bărbier evreu oarecare și spun „oarecare” deoarece personajul acesta rămâne nenumit, iar pe de altă parte, este Adenoid Hynkel, dictatorul Tomaniei. Hynkel, după cum spectatorul își dă seama de la prima scenă în care apare, este o copie fidelă a lui Adolf Hitler. Cumva, între Chaplin și Hitler a existat o oarecare asemănare fizică, iar Chaplin s-a folosit de celebra mustață a Vagabondului din filmele anterioare, similară cu aceea a dictatorului nazist, pentru a spori această asemănare. În film, actorul susține câteva discursuri într-o așa-zisă limbă germană (în fapt, o nonlimbă), imitând intonația și verva lui Hitler și portretizează un dictator îndrăgostit de propria imagine, slab în esența ființei sale, dominat de cei mai puternici decât el, dar foarte aspru cu cei mai slabi. Umorul se naște din exagerarea personajului. Bărbierul în schimb este un încurcă-lume care participă ca soldat la bătăliile Primului Război Mondial, pierzându-și memoria ca urmare a unei prăbușiri cu avionul. Timp de două decenii, sărmanul bărbier nu știe cine este, dar, într-o zi, își amintește și se întoarce acasă, la micuța lui frizerie dintr-un ghetou, neavând habar că lumea a intrat pe un nefericit făgaș, în care evreii au devenit indezirabili. Ironiei lui Chaplin nu-i scapă nici Benito Mussolini, parodiat în film prin intermediul altui dictator, Napaloni, conducătorul Bacteriei, interpretat de Jack Oakie. Începând de la sosirea acestuia în gară și continuând cu negocierile dintre el și Hynkel, fiecare secvență este memorabilă. Cei doi caută, ca niște copii răsfățați, să se domine unul pe altul și discută în termenii unei dispute copilărești: „Ba tu!”, „Ba eu!”, „Ba nu!”, „Ba da!”. Uneori, lumea ajunge în situația ridicolă de a i se hotărî direcția și destinul de către astfel de făpturi caricaturale, al căror loc ar fi mai degrabă în curtea școlii. Satiră politică, The Great Dictator este mai mult decât comedie, o tragicomedie inspirată – din nefericire – din istoria violentă a secolului al XX-lea. Nu este însă o lecție de istorie, cât mai degrabă de hermeneutică a istoriei. A avut vreun sens sau vreo rațiune toată găselnița cu rasele superioare și inferioare? Într-un anumit sens, putem spune că viața a bătut filmul. Ceea ce părea absurd în povestea transpusă pe ecran a fost depășit cu mult de absurditatea realității însăși. Hynkel a rămas în istorie (a cinematografiei) drept un personaj ridicol, însă acela care i-a servit ca sursă de inspirație a rămas în istorie ca monstru. Chaplin însuși avea să afirme ulterior că dacă ar fi știut despre atrocitățile din lagărele naziste, n-ar mai fi făcut filmul. O temă atât de gravă nu putea fi subiect de comedie (aici, Roberto Benigni avea să-l contrazică decenii mai târziu cu al său La vita è bella). The Great Dictator se încheie cu un discurs memorabil, cu care Chaplin face istorie. Putem spune că este unul dintre cele cunoscute discursuri susținute vreodată de un personaj de film. Iar ceea ce spune nu mai ține de comedie și nici măcar de film, fiind un mesaj percutant și valabil pentru orice generație. Filmul lui Chaplin rămâne, la urma urmei, o satiră la adresa oricărei tiranii din orice colț al lumii și un veritabil manifest împotriva urii iraționale a omului față de om. „Ura oamenilor va trece, dictatorii vor muri, iar puterea pe care au luat-o de la oameni se va întoarce la oameni. (…) Nu vă predați în mâna acestor oameni nefirești – roboți cu minți de robot și inimi de robot. (…) În capitolul șaptesprezece din Sf. Luca, scrie că Împărăția lui Dumnezeu este în om, nu într-un om anume, nici într-un grup de oameni, ci în toți oamenii! (…) Voi, oamenii, aveți puterea să faceți viața aceasta liberă și frumoasă, să faceți din viața aceasta o aventură minunată.” Sunt câteva dintre gândurile exprimate în discursul amintit. Căutați-l pe internet, citiți-l de mai multe ori! Lăsați-l pe frizerul anonim să vă inspire! La vita poate fi bella.