Desenul alb-negru al sorții. Tatuatorul de la Auschwitz

Holocaustul încă este o fantomă care bântuie memoria colectivă ca un lucru necesar pentru a ne ține departe de repetarea acestui trist episod din istoria omenirii. Există însă și pericolul inerent al unei perspective prea îndepărtate, al unei fascinații legate mai degrabă de evenimente, de statistici și de partea administrativă decât de miezul ei – teribila tragedie umană care s-a petrecut.

Acest punct focal din istorie a fost surprins în toate mediile de comunicare, de la memorii și romane până la documentare și filme artistice. S-a produs astfel o familiarizare a publicului cu atrocitățile din al Doilea Război Mondial, Holocaustul fiind tras în anumite linii, cunoscute și repetate. Mai oricine, auzind numele „Auschwitz”, are deja pregătită o reacție specifică și un număr de informații care îi vin automat în minte.

Totuși, dincolo de numere (câte lagăre, câți morți etc.), povestea în sine este deplin umană. Toți cei care au trecut pe acolo, fie că au murit, fie că au supraviețuit ororii, au fost ființe umane individuale, persoane, și fiecare a scris o anumită poveste – povestea lui, povestea ei. Cartea Tatuatorul de la Auschwitz prezintă o astfel de poveste sau, de ce nu, epopee.

Scrisă de autoarea neozeelandeză Heather Morris și publicată în 2018, Tatuatorul de la Auschwitz este o biografie ce a devenit peste noapte bestseller, fiind tradusă în 35 de limbi. Cartea spune povestea lui Lale (Ludwig Eisenberg), un evreu slovac ajuns în lagărul de concentrare de la Auschwitz în aprilie 1942, care reușește să ajungă în poziția de tatuator, adică persoana care se ocupa cu înscrierea pe braț a numerelor de identificare a prizonierilor.

După o perioadă de acomodare și de hotărâre de a supraviețui infernului, Lale o întâlnește pe Gita (Gisela Fuhrmannova), de care se îndrăgostește nebunește. Ambii sunt tineri și, în ciuda condițiilor vitrege în care își duc existența, își permit să viseze la un viitor strălucit. După eliberarea celor din lagăr de către Armata Roșie, reîntâlnirea celor doi nu este ușoară, iar la un moment dat cititorul simte că povestea capătă tonul unui film.

Am cumpărat cartea datorită subiectului și faptului că a devenit rapid bestseller. Din păcate, aceasta nu reușește să ofere o imagine destul de completă a evenimentelor relatate. Inițial am considerat opera o lucrare de ficțiune. Abia spre finalul lecturii am aflat că în spatele ei e o poveste reală. Aceasta poate oferi circumstanțe atenuante pentru anumite neajunsuri ale cărții, având în vedere că narațiunea s-a născut din amintirile lui Lale, relatate scriitoarei. Cărții îi lipsește, ca să zic așa, o surprindere vie a emoțiilor firești pe care le-ar putea evoca diversele situații prezentate în carte.

Ceea ce îmi părea o proză de slabă calitate s-ar fi putut să fie, mi-am zis, doar o serie de amintiri neretușate, cărora autoarea nu a dorit să le ofere un colorit străin. Pe de altă parte, nefăcând asta, ea a reușit să ne livreze doar niște întâmplări triste, dar care nu transmit destulă emoție pentru a-l ajuta pe cititor să empatizeze cu personajele. Apoi, faptul că subiectul a fost abordat și anterior reduce anumite secvențe la simple clișee, lucru de așteptat în contextul subiectului.

Povestea avea potențial. În sine, acest episod din viața personajelor este puternic și motivator –  o dragoste care a trecut dincolo de amenințarea perpetuă a morții și a supraviețuit. Ceea ce i-a lipsit poveștii a fost o voce mai pricepută pentru a o transmite. Personajele sunt într-adevăr interesante, dar s-au pierdut unele posibilități de a duce mai departe conflictul, de a sublinia dilemele și de a evidenția tensiunea produsă de traiul în lagărul de la Auschwitz, adică într-un loc al morții, dar și al rezistenței și speranței pentru cei care au găsit ceva în care să creadă cu adevărat.

Volumul a fost tradus de Luana Schidu și publicat în limba română de Editura Humanitas, în 2018.