Sunt slabe șansele de a nu ști la ce se referă cineva care vorbește despre Stăpânul Inelelor. Dacă n-ați citit cărțile, ați văzut filmele. Dacă n-ați văzut filmele, măcar știți meme-urile. Nu aveți un prieten care spune tot timpul gluma cu... my precious? Sau unul care, înainte de a începe o activitate, vă spune că One does not simply…? Stăpânul Inelelor este o lume în sine, care crește cu fiecare nou cititor care deschide primul dintre volumele care ne stau la dispoziție. Un alt volum adăugat acestui univers este Silmarillion.

Ce este Silmarillion, v-ați putea întreba. E greu de răspuns în două cuvinte. Nu este un roman, asta e sigur. Dacă ați citit Hobbitul sau trilogia Stăpânul Inelelor, e bine să știți din start că nu veți avea parte de aceeași cadență sau structură dramatică. Asta nu înseamnă însă că Silmarillion este plictisitor. Nici pe departe! Silmarillion poate fi înțeles ca o cronică istorică a lumii pierdute a Primului Ev al Ardei, începând cu creația acelei lumi de către Eru Iluvatar și subordonații săi, valarii, și încheindu-se aproape de momentul în care piesele sunt așezate pentru începutul călătoriei lui Frodo spre Muntele de Foc, în scopul distrugerii Inelului Puterii.

Nu înșir alte detalii din conținutul cărții pentru că cel mai bine este să le descoperiți singuri. Am să scriu însă ce m-a impresionat pe mine, cititor nefamiliarizat cu genul acesta de literatură.

Cred că este important, întâi, să mă refer la felul în care e scrisă cartea, la ritmul ei și la tonalitatea sa aproape poetică. J.R.R. Tolkien a fost în primul rând lingvist, pasionat de limbile medievale (putea vorbi engleză veche, mai multe limbi germanice și romanice, greacă și, cred, încă vreo câteva). Se vede foarte bine nu doar aici, ci în orice loc din epopeea sa în care personajele intonează vreun cântec străbun. Cititorii sunt captivați rapid de acest ritm nostalgic și monoton, atrași încetul cu încetul în lumea minunată imaginată de profesorul britanic.

Pe lângă frumusețea limbii folosite mai e și abilitatea cu care Tolkien își descrie lumea. Primele două părți ale cărții, cuprinzând crearea lumii, au o strălucire nepământească. Clar inspirate din povestea biblică a Creației, dar într-o interpretare nouă și diferită, acestea pun bazele solide ale unui univers complex. După aceea, revin scurte momente de explozie poetică prin care se punctează virtuțile unui erou sau splendoarea unui loc ori, din contră, întunericul ce pătrunde în inima celor mai curajoși dintre oameni sau elfi.

Acțiunea are, la rândul ei, un rol important. Silmarillion este o epopee prelungă, având în centru silmariile, nestematele neprețuite a căror existență produce atâta tensiune și răutate, pe măsura frumuseții lor. Făurirea lor este scânteia ce va declanșa istorii fascinante, cu eroi de legendă care vor purta mari bătălii, unii izbândind, alții pierind, fiind trădați sau trezindu-se în situația de a trebui să-și apere căminul în fața marelui dușman al oamenilor și al elfilor, Melkor, maestrul întunecat al mai cunoscutului Sauron.

Nu e oare doar un basm, o povestire pentru copii? Probabil că mulți s-ar grăbi să-i pună eticheta aceasta și să dea la o parte opera lui Tolkien. Mă refer mai ales la Silmarillion. Ei nu, nu este doar un basm.

Cadrul ar putea să înșele gândul, lăsând o primă impresie greșită. Totuși dincolo de vrăjitori, orci și gnomi, povestea în sine este foarte... umană. Este despre putere, corupție, vitejie, dragoste și sacrificiu, despre pericolul care însoțește încercarea de a răsturna ordinea firească a lucrurilor, despre tragedie și felul în care speranța într-un viitor mai bun supraviețuiește în ciuda circumstanțelor potrivnice.

Ar fi atât de multe de spus despre acest univers tolkian. Pe viitor, s-ar putea să ne reîntâlnim în Pământul-de-Mijloc. Dar, deocamdată, mă limitez la îndemnul: Nu ocoliți Silmarillionul, chiar dacă, la început, pare greu de digerat. Cel ce va rezista și se va delecta cu fiecare poveste își va da seama cât de mult s-a îmbogățit. Va fi mai bogat decât elfii din Vechime.