În aceste vremuri caracterizate de vorbirea dezordonată, buruienoasă, şleampătă, neîngrijită, în care discursul public şi social a devenit tot mai vulgar, obscen, imoral şi indecent, unde domneşte o adevărată hărmălaie lingvistică, dominată de brutalitate, dialogul social tinde să fie din ce în ce mai lipsit de fineţe, de rafinament, de delicateţe, de echilibru și de calitate. Discursul este folosit ca bâtă pentru anihilarea preopinentului sau ca mijloc de manipulare agresivă şi propagandă ideologică, scopul fiind câştigarea cât mai multor adepţi.
Cartea Cum să vorbim în public, a lui Dale Carnegie, reaşază discursul public în zona binecunoscută a oratoriei, a artei de a vorbi, arătând că vorbirea frumoasă şi eficientă se sprijină atât pe pregătirea intelectuală şi forţa imaginativă a vorbitorului, cât şi pe o întreagă serie de norme, metode, tehnici şi reguli care stau la baza unui discurs bine articulat.
Dale Carnegie s-a născut, la 24 noiembrie 1888, într-o fermă săracă din Missouri. După absolvirea colegiului, a lucrat ca agent de vânzări în Nebraska, apoi a obţinut câteva roluri ca actor în New York. Traiul modest şi lipsa pasiunii pentru ceea ce făcea l-au determinat să obţină o diplomă în pedagogie, ca absolvent al State Teachers College din Warrensburg, Missouri, în vederea ajungerii la catedră. A fost angajat de Young Men Christian Association să predea cursuri pentru adulţi pe o temă pentru care se pregătise temeinic şi care îi adusese rezultate favorabile de-a lungul anilor: vorbirea în public. Din momentul acela a început cariera sa fulminantă de conferenţiar şi autor de succes, Dale Carnegie rămânând până astăzi în topul celor mai bine vânduţi autori din toate timpurile.
Nemuritorul Cicero spunea în urmă cu două mii de ani că orice discurs public cu adevărat reuşit trebuie să se caracterizeze printr-o doză de emoţie. Majoritatea vorbitorilor trec prin furcile caudine ale emoţiilor de fiecare dată când trebuie să ia cuvântul la radio sau la TV, sau chiar şi numai în faţa a douăzeci de oameni aflaţi la o întrunire de afaceri. Până şi Abraham Lincoln a dat dovadă de timiditate de câteva ori. „Când începea era foarte stângaci”, povestea partenerul său, Herndon, „şi părea că se adaptează extrem de greu mediului. Se zbătea o vreme între modestie şi sensibilitate, ceea ce îl făcea şi mai stingher. L-am văzut adesea pe domnul Lincoln în asemenea momente şi l-am înţeles. Când începea să vorbească, vocea lui era stridentă, ascuţită şi neplăcută. Maniera preşedintelui, atitudinea, chipul smead şi gălbejit, uscat şi plin de riduri, afectarea stranie şi mişcările neîncrezătoare – totul părea să fie împotriva sa, dar numai pentru o scurtă vreme.” După câteva momente îşi regăsea calmul şi căldura, dar şi sinceritatea, şi abia atunci începea adevăratul discurs.
Când Charlie Chaplin vorbea la radio avea întotdeauna discursul scris dinainte. Sigur că era obişnuit cu publicul. El făcuse un turneu prin ţară, în 1912, cu vodevilul O seară la Music-Hall; mai înainte apăruse şi pe marile scene al Angliei. Cu toate acestea, când pătrundea în încăperea aceea stranie şi izolată fonic, aflându-se deodată în faţa microfonului, simţea în stomac acea senzaţie neplăcută, ca atunci când „traversezi Atlanticul pe o furtună de februarie”.
Dale Carnegie recomandă, în primă instanţă, pentru a profita la maximum de pe urma eforturilor pregătirii şi conceperii unui discurs, şi pentru a deveni buni vorbitori în public, respectarea a patru condiţii esenţiale.
1. Să începeţi cu o dorinţă puternică şi îndârjită – dacă dorinţa nu este suficient de puternică, realizările vor fi slabe şi neînsemnate. „Nu există altă modalitate care să ajute pe cineva atât de rapid în carieră ca asigurarea unui renume de bun vorbitor” (p. 13).
2. Să ştiţi exact despre ce vreţi să vorbiţi – în Autobiografia sa, Teddy Roosevelt scria: „Am fost ales în toamna lui 1881 şi am descoperit că eram cel mai tânăr dintre toţi. Ca toţi tinerii lipsiţi de experienţă, aveam probleme serioase cu învăţatul vorbitului în public. Am profitat mult de pe urma sfatului unui bătrân ţăran iscusit – care, fără să-şi dea seama, îl parafraza pe ducele de Wellington. Sfatul suna cam aşa: «Nu vorbi decât atunci când eşti sigur că ai ceva de spus şi că ştii exact despre ce e vorba. Numai atunci zi ce ai de zis şi stai jos».”
3. Aveţi încredere în voi – filosoful William James scria următoarele: „Pentru a căpăta curaj, purtaţi-vă ca şi cum aţi fi deja curajos, cu o voinţă de fier, şi cu siguranţă curajul va înlocui teama.”
4. Exersaţi! Exersaţi! Exersaţi! – prima şi ultima cale, cea mai sigură pentru a vă dezvolta încrederea în voi înşivă şi în capacitatea de a ţine un discurs este să vorbiţi. Aceasta, spune Carnegie, este condiţia sine qua non, fără de care nu se poate. Stăpânirea de sine şi sângele rece necesar în discursul public nu se pot obţine decât prin practică.
Cartea lui Dale Carnegie – Cum să vorbim în public – conţine o multitudine de sfaturi pline de înţelepciune, nenumărate exemple despre marile personalităţi ale vremii, de la preşedinţi până la actori şi artişti care au reuşit să depăşească acest impediment, precum şi o amplă ornamentică de exemple practice ingenioase şi deosebit de utile pentru cei care vor să ajungă oratori de excepţie.
Volumul a apărut la Editura Curtea Veche, în cadrul seriei de autor Dale Carnegie, în anul 2008, fiind tradusă din limba engleză de Irina-Margareta Nistor.
