Dunkirk, ultimul film regizat (până acum) de Christopher Nolan, va fi reținut, cu siguranță, pentru intensitatea emoției pe care o comunică prin armonia dintre imagine și muzică și, eventual, pentru abordarea minimalistă a evenimentului istoric relatat. Trupele aliate, încercuite de germani la Dunkirk (Franța, mai 1940), sunt pe punctul de a fi capturate sau măcelărite. În acest context, Churchill face apel la civilii care aveau diferite ambarcațiuni să sară în ajutorul celor 400.000 de soldați încercuiți, sperând să poată recupera măcar vreo 30.000 dintre ei (iată cum, pentru liderii politici, oamenii sunt doar cifre și soldăței de plastic pe harta de pe birou). Tragicul eveniment este privit, în film, prin ochii celor care trebuie salvați și ai celor care le sar în ajutor. Dușmanul este doar o prezență fără chip. Vedem avioanele germane atacând și lansând proiectile, auzim bubuitul armelor, însă nu vedem nici măcar o figură de nazist. Această absență derivă din intenția clară a lui Nolan, o intenție, am putea spune, destul de riscantă, care riscă să dezechilibreze filmul. Nu cred însă că o face, ci, dimpotrivă, îi dă un aer aparte. Dușmanul poate fi oricine, proiectilele explodează ca oricare altele, însă ceea ce ne oferă Dunkirk este o experiență aparte, o incursiune în sufletul înghețat de frică al individului mărunt care știe că-i poate suna ceasul în orice clipă. Într-o secvență impresionantă din primele minute ale filmului soldații de pe plajă se aruncă pe burtă la vederea avioanelor inamice, fiecare sperând cu siguranță ca obuzele ucigașe să cadă în altă parte. Încă de la început, regizorul (care este și scenarist al filmului) ne anunță că vom vedea istoria evacuării de la Dunkirk din trei unghiuri distincte, fiecare perspectivă fiind plasată într-o albie temporală diferită: soldații care așteaptă să fie salvați (pe parcursul unei săptămâni), ambarcațiunile care pornesc să îi salveze (pe durata unei zile) și lupta aeriană dintre piloții englezi și cei germani (cuprinsă într-o singură oră). De altfel, nu ar trebui să ne mire această manieră de a spune povestea; îi este specific lui Nolan să nu folosească narațiunea liniară și să „țopăie” înainte și înapoi în timp. Personajul principal din Dunkirk nu este un individ anume (deși distingem în mod deosebit figura soldatului Tommy, interpretat de Fionn Whitehead), ci războiul însuși. Fețele se schimbă în mod frecvent, personajele primind prea puțin timp pentru a se face îndrăgite sau detestate de spectatori. Eroii poveștii sunt doar niște chipuri, doar niște prenume, doar niște voci care se pierd în mulțime, doar niște mici piese de puzzle care, luate individual, nu înseamnă prea mult, dar care, laolaltă, compun un tablou care are sens. Unde și, mai ales, de ce se duce fiecare într-acolo nu este clar întotdeauna. Mulțimea (personajul colectiv) este adevăratul erou al filmului, un erou cu o destinație ușor de intuit – băieții vor să ajungă acasă, în siguranță. Nolan ne arată sute de soldați așteptând un semn la malul mării, ne arată zeci de soldați sărind în apă de pe vasele lovite de torpile, ne arată numeroase ambarcațiuni sosite în ajutor. Povestea este spusă de sus, iar cele câteva personaje pe care le vedem îndeaproape sunt aduse pe ecran doar pentru a înțelege mai bine spaima și tensiunea crâncenă de jos. Soldatul dispus să facă orice pentru a-și salva viața, fără a-i păsa de aceea a semenului său; pilotul salvat în stare de șoc, care comite o faptă regretabilă; pilotul pe deplin stăpân pe sine, deși viața îi atârnă de un foarte subțire capăt de ață; comandantul neputincios în fața realității dezesperante de pe teren – sunt câteva dintre figurile răzlețe care compun imaginea de ansamblu. Cadrele sunt când panoramice, când exact invers – strâmte, asfixiante, dând frisoane de claustrofobie (pilotul în cabina strâmtă a avionului care se scufundă; soldații prinși în cala vasului lovit decisiv de torpilele inamice etc.). Povestea evidențiază moleșelile naturii umane, accentele de lașitate sau de curaj care se văd mai ușor în momentele cumplite de criză, în clipele când moartea are vocea unui motor de avion sau șuieratul unui proiectil. Într-o secvență, vedem câțiva soldați englezi hotărâți să sacrifice un soldat francez pentru a-și salva pielea; în altă secvență, îl auzim pe amiralul Bolton (Branagh) spunând că rămâne în urmă pentru francezi. Contrastul e limpede, dar nu evidențiază tipare ce pot fi generalizate deoarece, după cum subliniază Tolstoi în Război și pace, în focul bătăliei nu știi niciodată cum va reacționa unul sau altul, dacă va fi laș sau cutezător. Imaginile, spuneam, sunt completate de muzica inspirată a lui Hans Zimmer, o coloană sonoră perfectă, care sporește tensiunea. De fapt, se poate spune că, lipsite de notele muzicale ale lui Zimmer, anumite secvențe ar fi anoste. Sunt momente în care muzica este personajul principal al filmului. Tic! Tac! Tic! Tac! Muzica se confundă ici-colo cu ticăitul amenințător și rău prevestitor de dinaintea dezlănțuirii furtunii. Abordarea evenimentului salvării a peste 300.000 de soldați este minimalistă. Nolan reușește să povestească o operațiune atât de amplă arătându-ne de fapt foarte puțin. Folosește o ambarcațiune pentru a ne povesti despre toți cei care au plecat pe mare să aducă soldați acasă. Folosește doar câteva avioane pentru a ne povesti despre bătăliile aeriene. Totul este redus la strictul necesar. Chiar și dialogurile. Sunt minute în care nu se spune cine știe ce și, chiar și când personajele vorbesc, dialogul este restrâns la esențial. I s-ar putea reproșa lui Nolan intenția motivațională. Se simte prea mult patriotism în filmul acesta, răzbate o prea intensă dorință de a inspira spectatorii, fie prin istoria domnului Dawson, care nu pregetă să înfrunte pericolul alături de tânărul său fiu pentru a salva vieți, fie prin povestea pilotului rămas singur și fără combustibil, dar care face uz de toată iscusința pentru a salva cât mai multe vieți ale compatrioților săi. Totuși filmul transmite, ca multe dintre anterioarele filme de război, ideea clară că războiul este absurd, o risipă inutilă de vieți omenești. Deși comparat cu numeroase alte filme „de război”, Dunkirk este unic în felul lui. Va fi asociat cu Saving Private Ryan, cu Fury, cu The Thin Red Line sau cu recentul Hacksaw Ridge, dar comparațiile vor fi inutile pentru că Nolan a realizat un fel de balet pe tema războiului. A nu se înțelege că Dunkirk este mai bun decât filmele amintite, ci doar că este altceva prin structură, prin abordare, prin accente. Distribuția include nume sonore precum Kenneth Branagh, Mark Rylance, Tom Hardy și Cillian Murphy (acesta din urmă, la fel ca Hardy, fiind un mai vechi colaborator al lui Nolan), dar și actori tineri, mai puțin cunoscuți publicului larg. Nu cred că trebuie discutat dacă Dunkirk este cel mai bun film al lui Nolan. Lucrul acesta nu contează. Din anumite puncte de vedere, creațiile anterioare ale regizorului se situează pe poziții superioare. Dunkirk trebuie văzut însă ca fiind pur și simplu altceva în creația cinematografică a lui Nolan. Ca film în portofoliul lui Christopher Nolan și ca film istoric, Dunkirk este în mod evident altceva. Probabil că timpul și ulterioarele revizionări ne vor spune mai clar dacă este și ceva.