Nu am nicio îndoială că prezența filmului Risen (Misterul înălțării) pe ecranele românești este doar un „accident pascal”. Altminteri, niciun distribuitor nu ar fi adus filmul acesta în cinematografe.

Că titlul ales pentru publicul român — Misterul înălțării — se potrivește ca nuca-n perete nu este un mister: probabil a sunat bine în urechile cuiva pentru care crucificarea, învierea și înălțarea sunt totuna. În fapt, Risen nu este un film despre Înălțare, ci despre Înviere și Îndoială. Cel mult ar fi putut fi intitulat Misterul învierii.

Risen nu este ceea ce s-ar putea numi „film biblic”, dacă prin această expresie înțelegem o poveste care să recreeze sub ochii noștri episoade sau întâmplări relatate în Biblie, în buna tradiție a lui The Ten Commandments (1956). Este mai degrabă un „film apocrif”, un film care pornește de la întrebarea: Ar fi putut un soldat roman oarecare să ajungă la convingerea că Isus (numit Ieșua în film) din Nazaret a fost mai mult decât un simplu învățător itinerant și visător?

Clavius este un tribun roman aflat în serviciul prefectului Pilat, un tip inteligent și, după cum observă superiorul său, ambițios. Întrebat spre ce anume aspiră, tribunul răspunde că ar dori să ajungă ziua când va avea parte de o casă la țară, de pace, de „o zi fără moarte” (a nu se înțelege că vorbește despre eternitate, ci despre o zi în care oamenii să nu mai moară inutil, în conflicte, de sabie sau altcumva). „Toate astea pentru pace?” îi replică Pilat, ușor ironic, făcând aluzie la luptele recente și la execuția unui tâlhar pe nume Baraba, la care luase parte Clavius. (Cel mai probabil, scenaristul și regizorul Kevin Reynolds a dorit să sugereze că Baraba a murit în aceeași zi în care a fost eliberat, ca urmare a revenirii la vechile sale obiceiuri sângeroase. Un moft scenaristic inutil!)

Filmul începe cu episodul morții lui Ieșua. Regizorul include câteva aluzii la textul evangheliilor: cutremurul de pământ, apropourile la un întuneric neobișnuit, centurionul convins că Omul de pe cruce a murit nevinovat, Pilat care își mai spală mâinile încă o dată, uitându-se la ele într-un fel anume. Apoi, apar preoții evrei, în frunte cu Caiafa, cerându-i lui Pilat să sigileze mormântul și să-și pună oamenii să îl păzească, fiind convinși că viclenii ucenici ai lui Ieșua vor încerca să-I fure trupul pentru a lansa zvonul mincinos al învierii Lui.

Spectatorul, chiar și cel nepreocupat de textul biblic, nu va fi luat prin surprindere de evenimente. El știe deja povestea învierii lui Ieșua. În schimb, va urmări cu interes povestea din perspectiva unui om care nu-L cunoscuse pe Nazarinean, care nu era preocupat de religia iudaică și care i se închina zeului Marte. „Ancheta” privind dispariția trupului din mormânt cade în sarcina tribunului Clavius, hotărât să facă din „cazul” acesta încă o treaptă către împlinirea ambițiilor sale.

Este Risen un film polițist, așa cum au notat unii cronicari? Eu unul nu l-am privit în felul acesta. Cel mult, aș putea spune că Risen este tot atât de polițist pe cât este și romanul lui Eco, Numele trandafirului. Intriga „polițistă” este mai degrabă pretextul pentru o poveste despre îndoială și credință.

Încă de la începutul investigației, lucrurile par să nu se lege, să fie altceva decât par. Piatra uriașă de la intrarea mormântului fusese aruncată prea departe de grotă, iar funiile cu care fusese sigilat mormântul par să fi „explodat” în mod misterios. Soldații care păziseră mormântul toarnă o poveste care miroase de departe a „scenariu” dictat de preoții evrei, iar martorii anchetați de tribun par rupți din altă lume, vorbind despre dragostea față de dușmani.

Clavius dezgroapă morți, îi arestează pe cei care vorbesc despre învierea lui Ieșua, mituiește, se deghizează, interoghează, însă, în momentul în care Îl vede cu proprii ochi pe Ieșua în mijlocul ucenicilor, lumea lui se prăbușește. Tot ce avusese logică pentru el își pierde sensul. Pornește apoi pe urmele ucenicilor pentru a-L întâlni pe Ieșua în Galileea. „Am văzut două lucruri care se bat cap în cap: un om mort fără nicio umbră de îndoială și același om trăind din nou. Îl urmăresc pe Nazarinean, ca să dau de urma adevărului” — scrie tribunul într-o epistolă adresată lui Pilat, epistolă care este un fel de demisie.

Apostolii — cei 11 rămași în viață — și Ieșua sunt doar personaje secundare în film. Singuri, Bartolomeu (anchetat de Clavius) și Petru (liderul grupului, spre care se îndreaptă adeseori privirile întrebătoare ale celorlalți) ies un pic în evidență. În centrul poveștii se află Clavius. Istoria învierii este văzută prin ochii lui. La final, regizorul include o minune-apocrifă, și anume vindecarea unui lepros de către Ieșua, doar pentru a răspunde la întrebarea adresată de tribun ucenicilor: „Înainte de înviere, de ce L-ați urmat?”

Mi-a rămas în minte o secvență. E noapte. Ucenicii dorm. Clavius se trezește și Îl vede pe Ieșua pe o stâncă înaltă, privind cerul înstelat. I se alătură și urmează un scurt dialog. „Ce te sperie?” îl întreabă Ieșua. „Că aș putea greși”, răspunde tribunul. Dar când Ieșua îi vorbește despre dorințele ascunse în inima lui — despre pace, despre „o zi fără moarte” —, Clavius simte că se află în fața a ceva mai mult decât un om, că, eventual, greșit a fost până atunci.

Sunt însă și secvențe care par să scoată filmul de pe linia lui. De exemplu, urmărirea apostolilor, conduși de Clavius, de către soldații romani care încearcă să-l captureze pe fostul tribun. O scenă potrivită mai degrabă unui film cu Indiana Jones.

Distribuția îi include pe Joseph Fiennes (Clavius), Cliff Curtis (Ieșua — o alegere interesantă, actorul neo zeelandez maori reușind să creeze o anumită impresie), Tom Felton (Lucius), Peter Firth (Pilat) și María Botto (Maria Magdalena). Kevin Reynolds revine la regie de film după un deceniu, și nu e de mirare că o face tot cu un film „de epocă”, între filmele sale anterioare numărându-se Robin Hood: Prince of Thieves (1991), The Count of Monte Cristo (2002) și Tristan+Isolde (2006).

S-au scurs 12 ani de la faimosul film regizat de Mel Gibson, The Passion of the Christ, care prezenta într-o manieră extrem de violentă patimile lui Ieșua. Dacă filmul lui Gibson se încheia cu ieșirea lui Ieșua din mormânt, filmul lui Reynolds preia povestea de la acest moment și o duce până la episodul înălțării. Deși povestea este arhicunoscută, faptul că este spusă dintr-un unghi diferit ar putea stârni interesul spectatorului. Fără să fie o producție de magnitudinea recentelor Noah (2014) și Exodus: Gods and Kings (2014), dar și fără a aluneca pe panta ridicolului, cum au făcut-o acestea, Risen este un film mai simplu, mai la obiect, mai curat.

La final, un oarecare îl întreabă pe fostul tribun, după ce acesta i-a povestit de-a fir a păr toată istoria morții și învierii lui Isus: „Dar tu, crezi?” Clavius răspunde apăsat: „Cred… că nu voi mai fi niciodată la fel.” Ca spectator, nu ai cum să nu reiei în sinea ta o serie de întrebări importante despre propria raportare la Divinitate și la Marele Sacrificiu. Indiferent de bugetul filmului sau de cine este în rolul principal, povestea morții și învierii lui Isus nu te lasă în indiferență.