Literatura inspirată de lumea artei și de viața artiștilor este bogată și captivantă. Continuăm seria recomandărilor cu alte 9 titluri.

 

William Somerset Maugham (1874-1965) – Luna și doi bani jumate (1919)

Luna și doi bani jumate desfășoară în fața cititorului destinul nenorocit al agentului de bursă Charles Strickland – alter ego-ul pictorului francez Paul Gauguin (1848-1903) –, care decide să abandoneze societatea occidentală, încleștată în propriile sale norme și prejudecăți, pentru a se deda până la epuizare picturii, în îndepărtata insulă Tahiti. Prin gestul catalogat de cunoscuți ca nesăbuit și profund egoist, Charles își salvează eul posedat de patima artei din ghearele existenței disimulate de mic-burghez. Departe de orice urmă a civilizației moderne, protagonistul se zbate în lipsuri materiale, având însă consolarea sufletească dată de vocația pe care, în sfârșit, și-o poate desăvârși în ceea ce, pentru el, este deplina libertate.

 

José Saramago (1922-2010) – Manual de pictură și caligrafie (1977)

Complexul roman de debut al lui José Saramago (cel din 1947, Ținutul păcatului, fiind renegat de autorul încununat cu Nobelul pentru Literatură în 1998) ne oferă acces în conștiința lui H., un pictor cu un pefecționist stil academic, dar banal. Acesta ajunge într-o bună zi să-l portretizeze pe domnul S., deținătorul unei companii, care dorește să expună tabloul chiar în sala în care își organizează ședințele. H. este un artist frământat de propriile sale neputințe, pe care încearcă să le corecteze ținând un jurnal al hibelor estetice, dar și al evoluției plastice. Cu toate că cititorul are acces la opera lui H. doar prin medierea acestuia, „caligrafia” pictorului îl va cuceri, în special raportul dintre năzuință, strădanie și reușită.

 

Orhan Pamuk (n. 1952) – Mă numesc Roșu (1998)

Orhan Pamuk (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006) ne propune în Mă numesc Roșu o incursiune amplă în cercul pictorilor de miniaturi din timpul sultanului Murad al III-lea. Surprinzător la această carte este felul în care se succed naratorii, fiecare capitol fiind rostit de o voce cu o identitate bine delimitată (inclusiv unele lucruri căpătând glas, de exemplu, o monedă), astfel încât cititorul să își formeze o viziune completă asupra evenimentelor și mentalităților celor implicați în ele. Zugrăvind cu pasiune și meticulozitate această lume de mult apusă, Pamuk predă tihnit o lecție de istorie a artei, în care noțiunile își fac loc treptat: deprinderile artiștilor miniaturiști, scopul final al artei, raportul dintre reprezentare și divinitate, învechirea tradiției, stilul propriu invocat împotriva canoanelor urmărite orbește etc.

 

Donna Tartt (n. 1963) – Sticletele (2013)

Al treilea volum al scriitoarei nord-americane, Sticletele i-a adus Donnei Tartt un râvnit Premiu Pulitzer în anul 2014. Împrumutându-și titlul de la capodopera zugrăvită de Carel Fabritius (1622/54) în 1654, romanul spune povestea lui Theodore (Theo) Decker, un newyorkez în vârstă de 13 ani, care își pierde traumatic mama într-un atentat cu bombă la Muzeul Metropolitan de Artă, unde fusese dus pentru a admira o expoziție impresionantă. Din amintirea acelei zile rămâne doar cu lucrarea preferată a mamei, pe care, în învălmășeala produsă, reușește să o strecoare afară. După ani în care l-a ținut ascuns, fascinantul tablou îi prilejuiește tânărului Theo, acum angajat al magazinului de antichități ținut de Hobbie, intrarea pe piața neagră a operelor de artă. Însă bildungsromanul Donnei Tartt este presărat cu aspecte mult mai dure, cititorul fiind plimbat în lumea alcoolismului, a consumului de stupefiante și a schimburilor de focuri, cărora protagonistul va fi nevoit să le facă față.

 

Sarah Hall (n. 1973) – Cum să pictezi un mort (2009)

Cum să pictezi un mort este un roman care-l „muncește” pe cel ce își propune să-l citească, întrucât cele patru fire epice se întâlnesc mai ales în mintea sa, forțându-l să facă legăturile dintre epoci, locații și personaje. Cu o scriitură plăcută și acțiuni complexe, cele patru voci – Annette, o florăreasă încă adolescentă, lipsită de vedere și bântuită de relele care i s-ar putea întâmpla; Giorgio, un bătrân pictor și profesor italian, meditând la viața care i-a fost dat să o trăiască; Susan, o galeristă suferindă, care reacționează impulsiv în perioada doliului ținut după fratele său geamăn; Peter, un artist aventurier, în fața lecției pe care i-o predă muntele neîndurător – se împletesc în succesiunea capitolelor, prin alternanța dintre povestitori. Fragmentele în care autoarea invocă tratatul lui Cennino d’ Andrea Cennini (1370-1440) sunt prezente doar pentru a ne atrage atenția că moartea, spre deosebire de viață, înseamnă eliberare de suferință, fapt pe care toate personajele ei îl vor înțelege la un moment dat.

 

Ellis Avery (n. 1972) – Ultimul nud (2011)

Acțiunea romanului este plasată în clocotitorul Paris al anului 1927, când o tânără foarte atrăgătoare, Rafaela Fano, o întâlnește pe artista Tamara de Lempicka (1898-1980) și acceptă să se lase pictată nud. Rafaela devine muza celor mai celebre opere realizate de pictoriță, între cele două femei emancipate de orice urmă de pudoare legându-se o relație. Curând, modelul descoperă că doar ea se dăruiește cu totul, în timp ce artista de origine rusă păstrează o barieră exterioară rece. Astfel, Ellis Avery ne pune sub observație problema corporalității și a privirilor, un binom al femininului și al masculinității, căci de Lempicka se uită în permanență la Rafaela asemenea unui bărbat: o scrutează, o alege și, prin puterea oferită de penelul său, o domină.

 

Blue Balliett (n. 1955) – Pe urmele lui Vermeer (2004)

Prima carte publicată de Blue Balliet era destinată, inițial, să-i distreze elevii de gimnaziu, cărora autorul le preda istoria artei. Cu un parcurs antrenant și plin de mister, Pe urmele lui Vermeer a fost scrisă cu scopul educativ de a le deschide preadolescenților apetitul pentru artă, de a le stimula atenția și capacitatea de observație. Acțiunea începe după ce o pictură semnată de Jan Vermeer (1632/75) dispare de la Institutul de Artă din Chicago. Cele două personaje principale – Calder Pillay și Petra Andalee – fac echipă pentru a afla unde este tabloul. Pentru a reuși, ei trebuie să se folosească de puținele informații de care dispun despre maestrul din Delft și să analizeze o serie dintre lucrările sale, înainte de a fi prea târziu să dea de urma pânzei dispărute.

 

Lena Andersson (n. 1970) – Pasiune pură (2013)

Totul pornește când tânăra eseistă Ester Nilsson se pregătește să susțină o conferință despre artistul suedez Hugo Rask, la care urma să participe inclusiv acesta. Fascinată de cele descoperite despre Rask în faza de documentare, mintea creatoare a femeii plămădește de-a lungul unei săptămâni întregi o imagine aureolată a celui pe care ajunge să îl râvnească în adâncul inimii. Văzând pasiunea care mocnește în femeia din fața sa, lui Hugo îi este stârnit interesul masculin. Însă rezultatul se va contura într-o interacțiune umană inegală, în care Ester va căuta în persoana artistului proiecția pe care și-o imaginase de una singură. Se va fi păcălit ea prin intermediul cuvintelor, a instrumentelor utilizate zilnic în profesia în care excela?

 

Oscar Wilde (1854-1900) – Portretul lui Dorian Gray (1890)

Protagonistul celebrului roman semnat de Oscar Wilde este un tânăr victorian de o frumusețe rară, surprinsă pe pânză de pictorul londonez Basil Hallward, cel care, împreună cu lordul Henri Wotton, formează cercul de amiciție și influență al lui Gray. Pictarea portretului este prilejul în care Dorian Gray devine prada obsesiei pentru propria frumusețe. Pentru păstrarea perfecțiunii trăsăturilor chipului își vinde sufletul, într-un pact menit să-i ferească trupul de ravagiile timpului, tabloul urmând să sufere în locul lui alterările fizice firești. Profitând de avantaj, eroul cărții se lasă sedus de plăcerile vieții și începe să alunece pe o spirală descendentă, al cărui epilog este pierzania, în ciuda unui posibil viitor fără de sfârșit al corpului organic.