În Evul Mediu românesc apar mai multe compoziții poetice scrise în diferite limbi străine (greacă, latină, slavonă, italiană etc.), fapt ce nu ne îndreptățește să le catalogăm ca aparținând patrimoniului limbii române. Poezia românească nu poate începe decât cu texte scrise în limba română și singurul criteriu în baza căruia un text poate fi asimilat ca făcând parte din tezaurul poeziei românești este însăși limba română.
Începând de la Coresi, diacon ortodox și editor al primelor cărți scrise în românește, care au întărit unitatea lingvistică în țările române și au contribuit la apariția limbii române literare, apoi urmând cu marele mitropolit moldovean Dosoftei, al cărui impresionant efort de a-și crea propria limbă poetică, necesară monumentalei sale întreprinderi, a marcat decisiv evoluția limbii poetice, la Budai-Deleanu și, în cele din urmă la Eminescu, istoria poeziei românești se identifică cu însăși dezvoltarea și creșterea limbii române de-a lungul timpului.
Mitropolitul Dosoftei (29 octombrie 1624 – 13 decembrie 1693) – descris de Ion Neculce în letopisețul său ca fiind „neam de mazâl; pre învățat, multe limbi știe: elinește, latinește, slavonește și altă adâncă carte și învățătură, deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră pe-această vreme nu este om ca acela” – va aduce cu sine, din negura veacului al XVII-lea, primele fericite îmbinări de cuvinte ale limbii vechi, ce vor hrăni marile spirite poetice precum Eminescu, Voiculescu sau Arghezi.
Memorabilă rămâne evocarea în versuri eminesciene pe care Ion Pilat le dedică „păstorului de inimi”: „Patriarhal, în cârjă se-nalță Dosoftei/ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Și barba pieptănată pe piept i se desface,/ Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace.../ Și pacea și vecia și luna sânt cu el./ Ai fost «deplin călugăr și blând ca și un miel,/ Adânc din cărți știut-ai», iar azi ți-e moartă slova,/ Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova./ Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul:/ Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul./ Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-n valea blestemată a Vavilonului.”
Principala sa capodoperă rămâne Psaltirea în versuri, la care Dosoftei a muncit întreaga viață, dând dovadă de geniu poetic și multă răbdare. Așadar, transpunerea psalmilor lui David în românește joacă atât un rol pastoral, eclesiastic, cât și unul artistic, cultural, existând voci care susțin că în creațiile mitropolitului Dosoftei se află o anumită „conștiință poetică”, care utilizează la maximum toate calitățile limbii pentru a obține o traducere românească „demnă de originalul biblic”.
Cel mai mare merit al mitropolitului Dosoftei, remarcă marele critic Nicolae Manolescu, este acela de a fi oferit în Psaltire cel dintâi monument de limbă poetică românească: „În acest scop el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând sau calchiind termeni din cinci sau șase limbi; a creat, totodată, alții nemaiauziți, apelând la vorbirea și, poate, la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica la distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeți din secolul XX; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism” (a se vedea Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, 2008).
Tehnicitatea și calitatea scriiturii lui Dosoftei este extraordinară: cuprinde atât delicatețe, muzicalitate, solemnitate, suavitate și rugăciune, cât și gravitate, tonul sentențios, vigoare, imagini grotești, plângere sau bucurie. Toate acestea conferă slovei sale un aspect auroral, autentic, mult mai apropiat de sensul concret al cuvintelor decât conotațiile deseori lipsite de claritate ale limbii de astăzi. Așa cum afirma Nicolae Manolescu, a străbate Psaltirea echivalează cu o „călătorie printr-o țară a minunilor poetice”.
Nu pot încheia rândurile acestea fără să redau versurile psalmului întâi din Psaltirea mitropolitului Dosoftei: „Ferice de omul ce n-a merge/ În sfatul celor fără de lege/ Și cu răii nu va sta-n cărare,/ Nici a ședea-n scaun de pierzare./ Ce voia lui va fi tot cu Domnul/ Și-n legea lui ș-a petrece somnul,/ De să va-nvăța de zî, de noapte,/ Să-i deprinză poruncile toate./ Și va fi ca pomul lângă apă,/ Carele de roadă nu să scapă./ Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,/ Ce pre toată vremea va sta verde./ Și de câte lucrează i-sporește,/ Și agonisita lui va crește./ Iară voi, necurațâi, ca pleava,/ De sârg veț cunoaște-vă isprava./ Când s-a vântura dintr-are vravul,/ Vă veț duce cum să duce pravul,/ Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,/ Ce veț fi suflaț cu spulbărare./ Și la giudeț nu vă s-afla locul/ Să vă sculaț, ce-ț peri cu totul./ Nici păcătoșii din direapta/ Vor fi cu direpții să-ș ia plata,/ Că celór direpț Domnul le vede/ Toată calea din scaun ce șede./ Și calea păgânilor cea strâmbă/ Va pieri, și vor cădea-n grea scârbă.”
Sursă imagine: matricea.ro
