Frumoasă, dar și dificilă este provocarea de a te identifica, de a te regăsi într-o carte, de a spune: „Uite, vezi cartea asta? Eu sunt ea. Cartea asta este un chip al meu, o felie din spiritul meu. Citește-o și m-ai citit pe mine!”

Copiii se identifică uneori cu personajele din cărțile citite. Imaginația li se aprinde, încep să viseze că sunt d’Artagnan, Pardaillan, Winnetou. Se joacă „de-a...” Intră în pielea personajelor favorite. Imită și, imitând, învață, completează, rescriu povestea, o îmbunătățesc în felul lor.

Pe măsură ce anii trec, autoidentificarea trece către alte sfere. Cititorul continuă să se regăsească pe sine în personaje, dar începe să găsească și asemănări de situație, de caz, de viață — „Mi s-a întâmplat și mie asta”, „Am trecut și eu prin ceva asemănător”, „Ai zice că autorul s-a inspirat din viața mea, că mi-a citit gândurile”.

Uneori, cititorul poate ajunge să se identifice nu cu secvențe, ci cu atmosfera pe care o degajă o carte. Nu se întâmplă automat în dreptul fiecărui cititor. Evident, nu orice carte este în stare de asemenea minune. Iar când se întâmplă totuși așa ceva, e foarte posibil ca identificarea cu o carte anume să nu fie deplină. E la fel de greu să găsești o carte cu care să te identifici până la capăt precum este să găsești un om cu care să ai amprente identice.

Dacă ai citit doar trei cărți în viață, șansa de a o fi întâlnit pe cea care îți seamănă leit este destul de mică.

De fapt, ce înseamnă a te regăsi într-o carte, a te identifica pe tine în paginile ei?

Este o întrebare interesantă, iar alături de ea vin și altele. Trebuie să mă regăsesc într-un anumit gen de carte? Dar dacă nu mă regăsesc în cartea care trebuie? Poate că trebuie să mă regăsesc doar într-una cu final fericit sau poate într-o carte de rugăciuni. Oricum, într-una „corectă politic”.

A te regăsi pe tine însuți/însăți într-o carte nu are de-a face cu percepțiile celorlalți, cu impresia pe care vrei să le-o lași spunând: „Eu sunt Crimă și pedeapsă.” Aici, adică în acceptarea acestei provocări inedite, sinceritatea este singura condiție. „Cunoaște-te pe tine însuți!” devine „Citește-te pe tine însuți!”. Spunând: „Cartea aceasta îmi seamănă”, comiți un curajos act de sinceritate și vulnerabilizare.

Identificarea cu o carte nu este un prilej de bravură. „Eu citesc doar cărți groase.” Sau: „Mie îmi plac cărțile serioase.” Serios? Poate că ar fi mai bine să recunoști că nu ești încă o carte, decât să-ți imaginezi că te-ai potrivi într-o carte care „dă bine”.

În mod ideal, maturizarea ca cititor aduce persoana care citește într-o etapă în care aceasta se regăsește în mai mult decât doar în personaje, situații, secvențe. Se regăsește în atmosfera cărții, în stilul scriiturii, în tempoul ei, în idealuri, în tristeți, în sarea și piperul din pagini. Se citește pe sine printre rânduri. Este pe aceeași frecvență cu sufletul și trăirile autorului. Citește și, citind, rescrie în minte o nouă variantă a cărții.

Uneori, cititorul se regăsește nu neapărat într-o carte, cât într-un autor, în gândirea și viziunea acestuia, conturate în opera lui.

Când cititorul se întâlnește pe sine într-o carte, această întâlnire cu sine îi stinge un dor, îi împlinește o dorință, îi oferă răspuns la o căutare. Simte că a ajuns, în sfârșit, acasă.

Cartea în care te simți acasă este rară. Poate că întâlnești două-trei astfel de cărți de-a lungul vieții de cititor, iar asta dacă pășești cu atenție. Cartea în care te simți acasă nu este neapărat cea mai bună dintre cărțile pe care le-ai citit, după cum nici casa în care locuiești nu este cea mai frumoasă casă pe care ai văzut-o — dar este cea în care te simți acasă. Cartea cu care te identifici nu este automat cartea care ți-a plăcut cel mai mult, dar este oglinda în care ai văzut ceva din tine.

Este posibil ca identificarea cu o carte să se schimbe. În timp, oamenii se schimbă mai mult sau mai puțin. De ce n-ar schimba și cartea care îi descrie cel mai fidel? Schimbările acestea pot fi semne ale procesului de maturizare.

Așadar, te-ai gândit? Tu ce carte ești?