Marile personalități lasă, prin moartea lor, un gol greu de umplut. Cei care le-am privit și admirat resimțim puternic trecerea lor la odihnă, ca pe o durere acută. Societatea românească s-a despărțit zilele trecute de un astfel de om: istoricul și scriitorul Neagu Djuvara.
Personalitățile de calibrul celui ce a fost Neagu Djuvara ne oferă, nouă, ca indivizi, dar și societății în general, un plus de valoare prin contribuțiile lor în diferite domenii. Aportul lor nu se limitează însă doar la cunoștințele teoretice și la teoriile pe care le elaborează și le propun dezbaterii publice, ci și la caracterul lor impresionant. Oamenii ca domnul Djuvara au dovedit și dovedesc o noblețe rară.
Neagu Djuvara se naște pe 18 august 1916, într-o familie de origine aromână, stabilită în România în secolul al XVIII-lea, care a contribuit la dezvoltarea țării prin mai mulți reprezentanți de marcă. Domnul Djuvara obține licența în istorie la Sorbona în anul 1937 și pe cea în drept în 1940. Luptă pe frontul de Est în Armata română (iunie-noiembrie 1941), fiind rănit în apropiere de Odessa.
Ulterior, Neagu Djuvara lucrează pentru Ministerul de Externe, în 1943, fiind trimis ca diplomat la Stockholm, unde va sta până în 1947, când comuniștii vor prelua poziția respectivă. Ca exilat, este activ în mai multe organizații aflate în diaspora. În 1961 pleacă în Niger, unde ocupă poziția de consilier diplomatic și predă istorie și drept la Universitatea din Niamey. În 1972 ajunge în Franța, unde susține o teză de doctorat sub îndrumarea marelui Raymond Aron. În 1990 revine în România, devenind membru onorific al Institutului de Istorie A.D. Xenopol din Iași și al Institutului de Istorie Nicolae Iorga din București.
Numele lui Neagu Djuvara devine celebru în România datorită cărților pe care le publică, evident în limba română, fiind un colaborator fidel al Editurii Humanitas. Cea mai cuprinzătoare operă a sa este propria teză de doctorat, Civilizații și tipare istorice, o lucrare monumentală ce reprezintă un tur de forță prin istoria lumii, într-un lăudabil efort de potrivire a „pieselor de puzzle” care sunt civilizațiile omenirii în marele tablou al Trecutului.
O altă carte a sa, foarte îndrăgită de publicul larg, este O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, în care se reiau principalele teme ale istoriei naționale într-o manieră accesibilă.
Un reper important între cărțile domnului Djuvara este Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), lucrare ce analizează societatea românească a epocii în profunzime. Trebuie menționată și Există istorie adevărată?, o carte scurtă, dar provocatoare, despre capacitatea noastră de a cunoaște cu adevărat istoria. Apoi, omul Neagu Djuvara ni se dezvăluie în volumul Amintiri din pribegie, rememorând anii petrecuți departe de casă.
Cei care au citit sau vor citi cărțile acestea (și altele, nemenționate aici) vor cădea de acord asupra erudiției de care Neagu Djuvara a dat dovadă, asupra puterii de înțelegere și a plăcerii lui evidente de a prezenta istoria. Chiar dacă, la un anumit nivel, istoria este foarte tehnică, un glas de povestitor talentat o poate aduce mai aproape de oamenii interesați.
Este corect să precizăm că există și anumite controverse referitoare la opera lui Neagu Djuvara, la fel cum există în cazul multor oameni de litere, dar, per ansamblu, privind-o acum, la ceas de întristare, opera sa istorică este, fără îndoială, un important izvor de cunoaștere.
După cum spuneam, există o importanță, o valoare a omului care trece dincolo de numărul paginilor citite sau scrise, dincolo de tirajul cărților sale și chiar de propria notorietate. Marile personalități sunt în primul rând mari oameni. Nu pentru că își acordă importanță, ci datorită faptului că, în ciuda importanței lor, rămân oameni simpli și echilibrați.
Neagu Djuvara a fost un astfel de om. Deși avea rădăcini boierești și se înrudea cu foști domnitori, n-a avut niciodată pretenția să fie privit ca mai mult decât era. A fost un model de noblețe pentru generațiile care rămân în urma sa, prin comportament, conduită și caracter. A încercat să ofere istoriei naționale șansa de a fi reală, necomandată politic. A fost și rămâne, pentru cei care caută ca viața lor să fie trăită frumos și nobil, un izvor de înțelepciune.
