Gabriel García Márquez a susținut, în 1986, un excepțional discurs intitulat Cataclismul lui Damocles, fix la 41 de ani de la explozia bombei atomice la Hiroshima. Citez din discursul lui…
„La un minut după ultima explozie, mai bine de jumătate dintre ființele omenești vor fi murit, praful și fumul continentelor în flăcări vor învinge lumina soarelui, și tenebrele adânci vor domni iar în lume. O iarnă cu ploi portocalii și uragane înghețate va inversa timpul oceanelor și va întoarce cursul râurilor, ai căror pești vor fi pierit de sete în apele arzătoare și ale căror păsări nu vor mai găsi cerul. Zăpezile veșnice vor acoperi deșertul Sahara, vasta Amazonie va dispărea de pe fața planetei distrusă de grindină, și epoca rockului și a inimilor transplantate se va întoace la copilăria-i glacială. Puținele ființe omenești care vor supraviețui spaimei, iar cele care vor fi avut privilegiul unui refugiu sigur la trei după-amiaza, într-o zi de luni nefastă a catastrofei uriașe, vor fi scăpat cu viață numai pentru a muri apoi din pricina ororii amintirilor. Creația se va fi sfârșit. În haosul final al umezelii și nopților eterne, unicul vestigiu a ceea ce a fost viața vor fi gândacii.” (N-am venit să țin un discurs, Editura RAO, 2011)
Scriitorul columbian oferă niște statistici care par incredibile chiar și pentru zilele noastre. De pildă, aceea că, în 1986, pentru fiecare ființă omenească se aflau în „silozurile morții” echivalentul a 4 tone de dinamită. Ori că exista posibilitatea de a distruge de 12 ori, cu o simplă apăsare pe buton, nu numai întreaga planetă, ci și mai mult de patru planete din sistemul solar. Și: celor aproximativ 575 de milioane de oameni care sufereau de foame în acel moment pe glob le-ar fi putut fi asigurată media de calorii indispensabile cu costul câtorva sute de rachete. Nu pot să nu amintesc și că visul alfabetizării mondiale s-ar fi putut înfăptui cu costul a două submarine atomice ale Statelor Unite.
Ceea ce vrea să sublinieze Márquez nu e numai uriașa risipă economică pusă în slujba morții, ci mai ales cea umană. „Singurul lucru care ne poate salva de barbarie e o cultură a păcii,” adăuga el.
Ce m-a frapat când am citit discursul lui Márquez a fost faptul că m-a trimis involuntar spre filmul lui Peter Jackson, Stăpânul Inelelor.
Poate că nu-i o întâmplare că J.R.R. Tolkien și-a scris renumita trilogie Stăpânul Inelelor între 1937-1949 și că a fost puternic influențat și de evenimentele Primului Război Mondial. De ce m-a trimis discursul columbianului cu gândul la opera lui Tolkien? În primul rând pentru că povestea imaginară seamănă izbitor cu realitatea posibilă și terifiantă descrisă de Márquez. Și în filmul bazat pe romanul lui Tolkien există o continuă „cursă a înarmării”, orgolii, o infinită sete de putere, dorința de a-i controla pe toți ceilalți prin forță ș.a.m.d. De la Gollum până la Frodo, de la Isildur și Bilbo la Gandalf și, în ultimă instanță, la Sauron, nimeni nu e scutit de tentația de a păstra inelul pentru sine și de a-l utiliza în scopuri egoiste. Iar lupta pentru acapararea inelului și, implicit, pentru dominație absolută asupra celorlalți mi se pare că e o imagine cum nu se poate mai bună pentru a ilustra înarmarea nucleară.
Este memorabil un schimb de replici între Elrond și Gandalf. Cel din urmă spune: „În oameni trebuie să ne punem speranța.” La care Elrond răspunde: „Oameni? Oamenii sunt slabi. (…) Inelul supraviețuiește tocmai din cauza oamenilor.”
În cele două afirmații ne găsim pe noi și posibilitățile noastre. Vom continua „să mergem în sens contrar inteligenței”, înarmându-ne și mai mult, ba chiar apăsând pe buton într-un acces de nebunie? Căci atunci nu ne-ar mai rămâne decât „să inventăm și să construim o arcă a memoriei, capabilă să supraviețuiască diluviului atomic.” „O sticlă de naufragiați siderali aruncată în oceanele timpului pentru ca noua omenire de atunci să afle de la noi ceea ce nu-i vor spune gândacii: că aici a existat viața, că în ea a precumpănit suferința și a dominat nedreptatea, dar și că am cunoscut dragostea și chiar am fost în stare să ne imaginăm fericirea.”
Ori, precum în film, vom alege să distrugem „inelul” pentru ca lumea să aibă pace?
Nu știu. Sunt mai înclinat să-i dau dreptate lui Elrond. Dar poate că, într-o bună zi, când voi fi bătrân, voi fi contrazis.
