Experimentează · luni, 6 ian.

Respiro Help

Ce simți atunci când ești anxios?

Vreți să știți cum se simte anxietatea? Citiți experiența lui Scott Stossel, jurnalist și editor, publicată în cartea „Anxietatea: o poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare”:

Am tendința nefericită de a ezita în momentele cruciale. De exemplu, în fața altarului unei biserici din Vermont, așteptându-mi viitoarea soție să traverseze culoarul și să ne căsătorim, încep să mă simt înfiorător. Nu doar o senzație vagă de greață, ci mi-e extrem de rău și tremur - și, mai mult decât orice, transpir. În biserică e foarte cald – e început de iulie - și mulți oameni transpiră în costumele și rochiile lor de vară. Dar nu ca mine. 

Pe măsură ce se desfășoară ceremonia, pe fruntea și deasupra buzei de sus încep să-mi apară broboane de sudoare. În fotografiile de nuntă se vede cum stau încordat în fața altarului, cu un zâmbet întunecat pe chip, privind cum logodnica mea traversează culoarul la brațul tatălui ei: în poze Susan e strălucitoare; eu sunt lucios. Până să mi se alăture în partea din față a bisericii, șuvoaie de transpirație îmi curg în ochi și mi se scurg pe sub guler. Ne întoarcem spre preot. În spatele lui sunt prietenii pe care i-am rugat să țină un discurs și văd că se uită la mine evident îngrijorați. „Ce se întâmplă cu el?” îmi închipui că gândesc. „O să leșine?” Doar faptul că îmi imaginez aceste gânduri mă face să transpir și mai mult. Cavalerul meu de onoare, aflat la câțiva pași în spatele meu, mă bate pe umăr și îmi dă un șervețel cu care să mă șterg pe frunte. 

(...) Am început să tremur. Nu mă refer la un tremurat ușor, tipul de tremur subtil care s-ar vedea decât dacă aș avea în mână o hârtie – mă simt de parcă aș fi în pragul convulsiei. Mă concentrez să nu cad din picioare ca un epileptic și sper că pantalonii sunt destul de largi ca tremuratul să nu fie prea evident. 

(...) Preotul continuă să vorbească monoton; n-am idee ce spune. (Cum s-ar zice, nu sunt aici și acum). Mă rog să se grăbească ca să scap de chin. Se oprește și se uită la mine și la logodnica mea. Când mă vede – lucind de transpirația care curge și cu panica în ochi – se alarmează. „Sunteți bine?” mă întreabă cu voce scăzută. Neajutorat, dau din cap că da. (Fiindă ce ar face dacă aș spune nu? Ar da lumea afară din biserică? Rușinea ar fi insuportabilă). 

În timp ce preotul își reia slujba, eu mă lupt cu trei lucruri: tremurul membrelor, impulsul de a vomita și pierderea cunoștinței. Și mă gândesc: „Scoate-mă de aici. De ce?” Pentru că sunt aproape 300 de oameni – prieteni și rude și colegi – care se uită cum ne căsătorim, iar eu sunt pe cale să mă prăbușesc. Mi-am pierdut controlul asupra propriului corp. Ar trebui ca acesta să fie unul dintre cele mai fericite, mai importante momente din viața mea, iar eu sufăr. Îmi fac griji că nu voi supraviețui. 

Transpirând, sfârșit, tremurând, mă străduiesc să duc la bun sfârșit ritualul căsătoriei (să spunem „Da”, să ne punem verighetele, să sărut mireasa), sunt groaznic de îngrijorat că toți (părinții soției mele, prietenii ei, colegii mei), văzându-mă, proabil că-și spun: „Are îndoieli despre căsătorie? Să fie o dovadă a slăbiciunii lui fundamentale? A lașității lui? A neportrivirii dintre ei?” Se confirmă, mă tem orice îndoială pe care ar fi avut-o vreun prieten de-al soției mele. „Știam eu”, îmi imaginez că se gândesc acei prieteni. „Asta demonstrează că nu e demn să se însoare cu ea”. Arăt de parcă aș fi făcut un duș cu hainele pe mine. Glandele mele sudoripare – fragilitatea mea fizică, slaba mea fibră morală – au fost revelate lumii. Nevrednicia existenței mele a fost expusă. 

Din fericire, ceremonia se încheie. Lac de sudoare, traversez culoarul, agățat cu recunoștință de proaspăta soție, și, când ieșim din biserică, simptomele fizice acute intră în remisiune. Nu o să am convulsii. Nu o să leșin. Însă, în timp ce întâmpin lumea la restaurant și în timp ce vreau și dansez la petrecere, mimez fericirea. Zâmbesc la cameră, strâng mâini - și îmi doresc să mor. Și de ce nu? Am eșuat într-una dintre cele mai elementare îndatoriri masculine: căsătoria. Cum a reușit să stric și asta? În următoarele 72 de ore îndur o disperare brutală, sfârtecătoare. 

Sursa: Scott S. (2019). Anxietatea: o poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare. București: Humanitas, pp. 11-13.

Login Ca sa adaugi un comentariu trebuie sa te loghezi.

Articole Similare

Gânduri tăcute: Centrul furtunii
Dacă nu am interpreta mai întâi ce se întâmplă, reacțiile noastre ar fi haotice.
Trei elemente cheie ale dezvoltării personale
Pentru a permite unei persoane să își dezvolte întregul potențial, teoria auto-determinării sugerează că este esențial să încurajăm capacitatea de autonomie a acesteia.
Am un comportament pasiv-agresiv?
Pentru unii oameni, agresivitatea pasivă poate deveni parte integrantă în personalitatea lor, astfel încât influențează majoritatea relațiilor.
Să înțelegem furia. De ce uneori este utilă?
De ce oare ar trebui să ne enervăm mai des?
Cum să dai sfaturi
Indiferent dacă este cerut sau nu, un sfat poate fi sau supărător, sau util; poate distruge relații sau poate avea un efect pozitiv.