E final de an și ne place binele…am vrea să facem bine cu orice preț pentru că e un moment în care ne place să îi ajutăm pe ceilalți, să le vedem zâmbetul pe buze. A fost o perioadă în care mă consideram unul dintre oamenii cu disponibilitate de ajuta oricând, nu doar în preajma anumitor zile din an. Undeva în jurul vârstei de 16-17 ani am aflat că disponibilitatea si plăcerea de a-i ajuta pe alții are un nume: altruism. Mi-a plăcut foarte mult să mă pot defini drept o persoană altruistă. Acest termen îmi aducea un zâmbet pe buze și împlinirea de care aveam nevoie ca să știu că eu, ca persoană, contez. Dar bucuria aceasta a durat aproximativ 3 ani, deoarece în jurul vâstei de 20 de ani am aflat cu uimire că altruismul nu există. Așa, pur și simplu, nu există. Nu doar că eu nu sunt altruistă, nu doar că cei din jurul meu nu sunt altruiști…conceptul în sine e gol, e o chestiune inventată și e doar o minciună cu care ne definim pentru că dă bine. Am fost atât de revoltată la acel curs. Nici azi nu cred că profesorul din față știa în timp ce vorbea că fiecare cuvânt pe care îl spunea avea menirea să schimbe vieți. Plină de revoltă, am încercat să aflu cum îi spune acestei nevoi de a-i ajuta pe alții. Și am aflat: nevoia de a ști că avem sens și semnificație. Și împlinirea acestei nevoi ne dă o stare de bine care ne place, iar noi o căutăm și o recăutam, și astfel, ajutorul oferit celor din jur e, în fapt, un ajutor oferit nouă. La 20 de ani m-a izbit o realitate pe care nu eram gata să o îmbrățișez: eu nu fac bine pentru că îi iubesc pe alții, eu fac bine pentru că iubesc sentimentul de a fi utilă. A fost cel mai necruțător hoț din viața mea omul care mi-a furat apelativul de altruistă. M-a coborât de pe un piedestal pe care mă urcasem cu trudă și unde stăteam foarte confortabil. O vreme am refuzat să mai ajut pentru că nu înțelegeam ce înseamnă să ajuți dacă orice ajutor oferit altora este, în fapt, un ajutor pe care ni-l oferim nouă. Abia 7 ani mai târziu am început să înțeleg ceva ce mă face să zâmbesc chiar mai mult decât ideea altruismului: familia și prietenii m-au încurajat mult și m-au învățat să ajut. Nu am făcut-o de la început cu drag. Am făcut-o pentru că era un comportament valorizat în jurul meu. Adoptându-l în mod repetitiv, uneori primeam drept recompensă un zâmbet sau o bătaie pe umăr, o vorbă de apreciere, o mulțumire, dar nu întotdeauna. Așa că, acest comportament, această atitudine prosocială a devenit una care a început să se susțină prin motivație intrinsecă, nu doar prin motivație extrinsecă. Știu că nu e o mare descoperire, dar nu pentru acest rezultat mi-au trebuit cei 7 ani. Asta cred că am aflat vreo 7 săptămâni mai târziu de la lecția cu altruismul. 7 ani am avut nevoie să înțeleg cât de minunat este să trăiești printre oameni care să te învețe să trăiești sentimente de fericire, împlinire, să te ajute să îți dai sens și semnificație atunci când oferi ajutor. Nu știu cine sunt oamenii din jurul tău, dar stiu că merită să te întrebi ce înveți de la ei.