Abilități academice sau emoționale? – dezvoltarea preșcolarului (II)
Articolul de față este o continuare a celui care punea în balanță dezvoltarea academică versus cea socială a preșcolarilor. Am convenit că miza se poziționează pe abilitățile pe care copilul le dezvoltă la nivel de relație cu ceilalți copii, precum și față de adulți. Între deprinderile sociale prezentate se numărau împărțitul jucăriilor, respectarea regulilor, controlul impulsurilor. Această ultimă dimensiune face, de fapt, tranziția spre un alt set de abilități pe care preșcolarii ar trebui să le dezvolte în această etapă: competențele emoționale.
În acest caz, miza dezvoltării celui mic se învârte în jurul emoțiilor, al înțelegerii și trăirii lor. O primă abilitate este aceea de numire a stărilor emoționale, la care se adaugă cea de observare a lor, pornind de la cele sașe emoții de bază. Astfel, primele etichete pe care copiii le pot insuși sunt cele de „fericire”, „tristețe”, „frică”, „furie”, „uimire„ și „dezgust”. La vârsta adultă, persoanele care sunt inteligente din punct de vedere emoțional au abilitatea de a înțelege ce emoție trăiește celălalt pe baza expresiilor sale faciale. Așadar, util este ca și copii să învețe această legătură între expresiile feței și ceea ce simțim. În acest sens, se pot crea diverse jocuri cu cartonașe sau expresii mimate de părinți pe care cel mic să le observe și să le numească. Exercițiul, repetiția, îi dezvoltă acestuia abilitatea de a vedea emoțiile celorlalți, precum și pe ale sale.
O abilitate care necesită și mai multe resurse din partea părinților și eforturi mai îndelungate ale copiiilor este cea de reglare emoțională. Aceasta presupune capacitatea de a-și „liniști” emoția puternică pe care o resimte și să o arate comportamental într-o formă sănătoasă, potrivită cu contextul. Un exemplu destul de dezbătut este cel al tantrumurilor ce apar în jurul vârstei de 3 ani. Acesta este un caz de furie intensă trăită de către copil, emoție căreia nu știe cum să îi facă față, adoptând astfel comportamente neplăcute precum urlatul, lovitul, împotrivirea. La vârste atât de fragede, reglarea emoțiilor, precum furia intensă, este mai mult responsabilitatea părintelui, urmând ca cel mic să dezvolte tot mai mult strategii de a se liniști de unul singur, strategii pe care le deprind de la părinți, ajungând spre vârsta preadolescenței să facă acest lucru independent.
Emoțiile, și mai ales reglarea lor, pot fi provocatoare pentru toți membrii unei familii. Informațiile sumarizate anterior crează un cadru de înțelegere a abilităților pe care părintele ar trebui să le țintească spre avantajul copilului pe termen lung. Din dorința de a oferi niște direcții mai specifice despre cum pot interveni părinții în reglarea emoțiilor, articolul următor va urmări munca adulților cu emoțiile dificile ale celor mici.
Un articol scris de Maria Coșuțiu, psiholog
