M-am tot gândit ce să vă recomand din filmografia regizorului italian Federico Fellini și m-am oprit asupra unui film din 1954, despre care ați auzit probabil, dar pe care poate nu l-ați văzut. La strada. La strada este o poveste tristă, dar frumoasă. Este povestea lui Zampanò și a Gelsominei, un cuplu care nu are nimic în comun cu acelea din comediile romantice hollywoodiene. Zampanò (fabulosul Anthony Quinn) este un „artist” ambulant (circar mai degrabă), care călătorește din loc în loc, prezentând faimosul său număr cu lanțul pe care îl rupe cu ajutorul „plămânilor săi de oțel”, dar și alte numere care, se laudă el, îi vor face pe spectatori să moară de râs. Gelsomina (Giulietta Masina, soția regizorului) este partenera lui, soră a fostei soții, pe care Zampanò o cumpără de la mama ei care trăiește în sărăcie lucie. Cei doi călătoresc cu o motocicletă și susțin „reprezentații” în aer liber pentru gură-cască și curioși, trăind de pe o zi pe alta și dormind sub cerul liber. Zampanò e brutal, bădăran, bețiv. Gelsomina e copilăroasă, sensibilă, cu o figură care, în anumite momente, ne amintește de grimasele vagabondului lui Chaplin sau de cele ale lui Stan Laurel (din celebrul duo „Stan și Bran”). Zampanò nu știe să iubească. În schimb, Gelsomina trăiește pentru a fi iubită. Amândoi sunt oameni lipsiți de educație, necizelați, și totuși foarte diferiți unul de altul. Ea e blândețea care îi lipsește lui. El e grosolănia care îi displace ei. Zampanò e lupul care luptă să supraviețuiască. Gelsomina e adultul care, în suflet, a rămas copil. El este egoist. Ea ar putea fi generoasă, dacă n-ar fi ținută într-un lanț – așa am putea descrie relația lor, ca pe un lanț, cu deosebirea că, în cazul acesta, câinele ține omul în lesă. Cel mai probabil, Gelsomina are un ușor retard – mama ei o descrie ca fiind „un pic ciudată”, „diferită de alte fete” –, dar asta nu o face incapabilă să distingă între bine și rău. Ea înțelege bine că Zampanò nu o respectă și de aceea suferă. Suferă mult. Zampanò și Gelsomina formează un cuplu care trăiește singurătatea în doi. Bărbatul ratează șansa de a se ridica deasupra propriei sărăcii spirituale prin intermediul aceleia pe care viața i-o oferă – în circumstanțe neobișnuite – ca mijloc purificator. Zampanò ar fi putut deveni un om mai bun, în ciuda lipsei de educației, dacă ar fi înțeles că Gelsomina este mâna pe care i-a întins-o Dumnezeu. Din păcate pentru el, așa cum o sugerează ultima secvență a filmului, descoperă lucrul acesta mult prea târziu. Personajul-martor apare undeva pe la jumătatea filmului. Este un acrobat poreclit Nebunul (actorul american Richard Basehart), care își riscă viața mergând pe sârmă la înălțime. Nebunul intervine în relația dintre Zampanò și Gelsomina ca un fel de judecător sau mediator. Faptul că nu-l place deloc pe Zampanò și nu pierde nicio ocazie de a-i face zile fripte este, probabil, o reacție la felul de a fi al lui Zampanò și cauza tragediei cumplite care îi va lovi în plin pe toți trei. Blândețea cu care o tratează pe Gelsomina, la fel, e o reacție la felul ei de a fi. Pauline Kael, renumit critic de film, a spus că, în La strada, Zampanò, Gelsomina și Nebunul reprezintă carnea, spiritul și mintea. „Sunt un ignorant, dar citesc cărți… N-o să crezi, totul e folositor… Pietricica asta, de pildă”, îi spune Nebunul Gelsominei, vrând să o încurajeze, să o facă să creadă că are și ea un rost pe lume. Tot el îi sugerează că, în ciuda evidențelor, ar putea fi totuși obiectul iubirii lui Zampanò. „Poate că te iubește…” „Pe mine?” întreabă Gelsomina. Răspunsul Nebunului este memorabil: „De ce nu? El e ca ogarii… Câinele se uită la tine, vrea să-ți vorbească, și tot ce face e să latre.” Tristețea plutește asupra istoriei celor doi amărâți ambulanți și prin tema muzicală compusă de Nino Rota (colaborator apropiat al lui Fellini) și Michele Galdieri, melodie care îi place atât de mult Gelsominei, încât învață să o cânte la trompetă. La strada e un film despre periferie. Vă amintiți discuțiile filosofice pe care le poartă Marcello Rubini cu Steiner în La dolce vita? Ar fi imposibile în La strada deoarece povestea se petrece aici în lumea spiritelor rudimentare, a oamenilor cu instincte brute. Zampanò este genul de om care mai degrabă mormăie, decât să articuleze o frază inteligibilă. Fellini a mărturisit că a creat personajul din amintirea unui om pe care l-a cunoscut în realitate. Lumea în care se învârte Zampanò este aceeași din Ladri di biciclette sau din Rocco e i suoi fratelli, săracă, cenușie. Sfârșitul, după cum spuneam, nu se înscrie în lista tradiționalelor happy end-uri din cauză că eroii principali nu reușesc să stabilească o punte de comunicare, ca și cum s-ar teme (Zampanò) să își exprime sentimentele adevărate, să se abandoneze în brațele fericirii. Viața ar putea fi mai frumoasă dacă i-am face loc dragostei și dacă, în loc de a-i considera pe cei din jur instrumente de exploatat, am înțelege că a trăi înseamnă a (ne) dărui. Despre asta este La strada, în substrat.