Vântureasa de plastic. Ce a vrut să spună fiul

Volumul de poezie Vântureasa de plastic al lui Marius Chivu este un jurnal personal, expresie a crucii pe care autorul, ca orice ființă ce trece prin lume, a trebuit să o poarte în spate spre culmea Golgotei, unde cineva, fără-ndoială, avea să moară. Cartea este deci o Via Dolorosa parcursă lent, anticipând finalul dureros, fără a-l putea grăbi sau amâna.

Poezia din paginile cărții este autobiografică. Poetul este aici fiu, iar versul i se înfiripă din experiența profundă, transfiguratoare – cum este orice întâlnire cu suferința autentică – a înhățării mamei sale, Lidia, de o boală necruțătoare, făcând din fiu, pentru un timp, spectatorul neputincios al ravagiilor pe care, uneori, nemiloasă, viața le produce în carne și în spirit.

Poetul scrie cu detalii bogate despre ce vede, ce simte, ce face, ce (îl) doare și cum îl schimbă („Va trebui să te împaci/ ai cute umbre riduri/ și primele fire albe de păr”), treptat, șederea la căpătâiul patului pe care, neputincioasă, zace propria mamă. Ca în orice jurnal, există o cronologie a faptelor – vestea bolii cade necruțătoare, boala avansează, boala regresează, trupul ființei dragi se degradează –, dar și o fluctuație a trăirilor, o pendulare între tristeți adânci și mici sclipiri de speranță.

Devenit, într-un fel foarte concret, părinte al propriei mame, într-o nedorită inversare de roluri, poetul o veghează, o mângâie, îi spală picioarele, îi vorbește, îi reamintește zilnic cine este/cine sunt ei doi (mamă și fiu), o duce la biserică, o poartă în brațe, îi dă vești, o îmbracă, o așază pe pat, căutându-i o poziție cât mai comodă, o pensează, îi pilește unghiile. O trudă pe care o poate face posibilă un singur lucru: dragostea, o dragoste care nu vede în propriile fapte un sacrificiu.

Însoțindu-și mama, în ritmul bolii, autorul se maturizează. Este vorba de maturitatea pe care o aduc doar marile dureri, doar întrebările acelea la care răspunsul poate fi din transcendent sau deloc, o maturitate punctată prin formule memorabile: „dar acum știm că două brațe/ sunt oricum prea multe/ pentru o îmbrățișare”; „am ignorat certitudinea că/ în echilibrul precar al lumii/ unul dintre noi/ oricum va muri/ înaintea/ celuilalt”; „Îngrijim morminte/ cu așternut// (Câtă așteptare atâta moarte)”; „Ce fel de vanitate e când mă întreb/ ce ar mai fi de suferit/ cum de nu e de-ajuns ce-a fost/ cine/ ce/ mai are de demonstrat?”.   

Rămâne nedeslușită semnificația moto-ului cărții, anume câteva cuvinte din Evrei (13:5) – „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” –, citate în epistolă de apostolul Pavel, care, la rându-i, prelua astfel promisiunile lui Dumnezeu către patriarhul Avraam și poporul ales. Putem vedea aici un reproș al poetului adus Dumnezeului care n-a primit nimic la schimb pentru a face minunea dorită, vindecarea bolnavei, prelungirea vieții ei. Sau, mai probabil, ne putem gândi la promisiunea fiului de a-i rămâne alături, până la capăt, mamei, oricât de hidos ar deveni, în timp, chipul durerii.

Cartea lui Marius Chivu emoționează. Nici nu s-ar putea altfel. Orice om are o mamă, iar cititorul ajunge rapid să se închipuie pe sine în rol, chiar dacă nu la intensitatea pe care o presupune însăși Experiența, cea autentică, de neocolit. Rețin din recomandarea lui Mircea Cărtărescu de pe coperta 4 a cărții: „Nu mi s-a întâmplat prea des să citesc o carte de versuri atât de reținută, de sobră, de pură în formulări. Impresia de autentic, de emoție vie, dar stoică, e imediată și copleșitoare. (…) Vântureasa este una dintre cele mai memorabile cărți din noua poezie românească. O poezie a sincerității, a emoției și a libertății interioare fără compromisuri.”

Republicată recent (Humanitas, 2018, cu ilustrații semnate de un alt poet, Dan Stanciu), într-o ediție revăzută și adăugită, după ce a marcat debutul literar al autorului (în 2012), un debut urmat rapid de succes – premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, nominalizări, premii, traduceri în alte limbi etc. –, Vântureasa de plastic rămâne, în poezia românească a ultimilor ani, un reper, o piesă inedită, o mănușă aruncată ca provocare celor ce scriu poezie, o viziune nouă despre forma și menirea artei în versuri.

Marius Chivu a dovedit, prin Vântureasa de plastic, că poezia este o cale de a supraviețui suferinței („Poemele sunt rugăciunile unui dezastru/ pentru care n-ai nici un merit:/ beneficiul vinovat al suferinței”), de a face față vieții, rezervată însă puținilor aleși, înzestrați cu harul de a privi existența și de a plânge cu un ochi liric.