Solenoid. Omul, zeu al insectelor, insectă

Solenoid, romanul lui Mircea Cărtărescu, nu poate fi decât o carte care să împartă publicul în două, cel puțin. Dovadă stau deja reacțiile cititorilor, scriitorilor și criticilor literari, pendulând între extreme – elogii și detractări. Radu Vancu: „…nu doar cea mai umanistă carte a lui Cărtărescu, dar una dintre cele mai umaniste cărți pe care le știu.” Nicolae Manolescu: „un roman inegal și dezarticulat, cu pagini geniale…, dar și cu pagini absolut de prisos în economia narativă.” Ioana Pârvulescu: „Solenoid nu e doar cheia de boltă a nuvelelor și romanelor sale, ci și piesa cea mai uimitoare a prozei ultimilor 25 de ani de la noi.”

Romanul în 4 părți și 51 de secvențe poate fi văzut, într-un fel, și ca volum de povestiri. Fiecare secvență în sine poate fi citită și separat, cel puțin secvențele din prima parte a cărții. Narațiunea alternează între viața de adult și copilăria personajului care scrie la persoana întâi, destăinuindu-se intim, vorbind despre fobiile și obsesiile și anomaliile sale, despre episoade din copilărie a căror semnificație n-o poate descifra, despre i-realitatea sa oniroidă și plictisul vieții de profesor, înfricoșat de elevii mărunți, ca niște lăcuste gata să-l devoreze, agasat de corpul profesoral alcătuit din figuri aproape caricaturale. Aceste amintiri și note de jurnal sunt întrerupte ocazional cu istorii mai vechi, adăugate în rama epică asemenea unor bucăți de puzzle – istoria lui Nicolae Minovici și a experimentelor sale, căutarea celei de-a patra dimensiuni de Charles Howard Hinton, viețile lui Ethel Lilian Voynich și Nicolae Vaschide –, dar și de poeme, povești etc.

Primul erou al romanului este un scriitor fără glorie și cărți publicate, totodată profesor de limba și literatura română la școala nr. 86 din Colentina, care își scrie în secret romanul vieții, după ce poemul său, Căderea, a fost desființat de colegii de breaslă, scriitorii, la o întâlnire de cenaclu, descurajându-i astfel orice intenție de a deveni un mare scriitor. Manuscrisul său e jurnalul unui scriitor ratat, sau, așa cum o spune el însuși, „o anti-carte, opera pentru totdeauna obscură a unui ante-scriitor”. Citind romanul lui Cărtărescu, nu poți să nu te întrebi în ce măsură e și autobiografic, câte dintre frământările eroului sunt ale lui, ale scriitorului din realitatea tridimensională.

Celălalt erou al romanului este un oraș, Bucureștiul însuși, cu cartiere dărăpănate, case în ruină și periferii unde oamenii trăiesc vieți mizere, neînsemnate, pline de durere, împovărate de sărăcie, lipsite de sens, înglodate în ipocrizie și absurd. Pentru autorul manuscrisului, lumea este Bucureștiul, orașul pe care-l socotește cel mai trist de pe fața pământului, și totuși unicul adevărat, ridicat dintru început ca o enormă ruină, pe o rețea de solenoizi care îi marchează existența, prezența lor fiind cunoscută de câțiva inițiați. Șoseaua Ștefan cel Mare, Șoseaua Colentina, Maica Domnului, Parcul Circului, Piața Obor – sunt reperele geografice ale lumii în care scriitorul își consumă existența searbădă, rutinată, obosită de continua căutare fără de răspuns.

Solenoid este un roman oniric, în paginile sale, realitatea tristă, cenușie, socialistă, întrețesându-se, tot mai mult de la o secvență la alta, cu o lume a halucinațiilor, a viselor, în care eroul se cufundă din ce în ce mai adânc într-o terifiantă viață sublunară, căutând ieșirea/evadarea din lumea pe care o percepe ca nefiind unica, ultima realitate, totuși singura pe care-i este dat s-o cunoască, s-o pipăie, s-o vadă.

Nu mai puțin de douăsprezece pagini sunt acoperite de cuvântul „ajutor!”, cartea fiind în sine un strigăt al ființei umane care, simțindu-se strivită ca o insectă, de propriul destin, captivă într-un trup care îmbătrânește și e sortit descompunerii, incapabilă să înțeleagă rostul suferinței, pichetează locurile asociate morții (spitalul, morga, cimitirul), protestând împotriva sorții nemiloase. Aluziile sau referințele directe la lumea infimelor insecte umplu romanul de la început până la sfârșit – „Asta suntem cu toții, acarieni orbi fojgăind pe firul nostru de praf în infinitatea neștiută, irațională, în fundătura oribilă-a acestei lumi.” Suprapunerea umanității peste entomofaună culminează, spre finalul romanului, cu o istorie/parabolă ce reproduce, la nivelul micro, al lumii insectelor, povestea Mântuitorului întrupat să-i învețe pe oameni adevărul despre ei înșiși, dar respins de aceștia și supus unor cazne pe care le îndură cu o iubire de neînțeles. Precum omul este, în raport cu furnicile, un zeu pe care acestea sunt incapabile să-l perceapă, să-l cunoască, la rândul lui omul se întreabă câți zei or fi deasupra lui, unul mai mare decât altul, într-o înșiruire necuprinsă, și care o fi zeul zeilor, cel care încheie șirul acesta. Solenoid este romanul disperării existențiale, al singurătății în lume, al fricii în stare pură, izvorâtă, cum zice autorul, nu din vreo primejdie anume, „ci din viața însăși”.

Numeroase referințe și aluzii își găsesc locul în paginile cărții, fără ca autorul să le indice sursa, ca și cum ar fi numai firesc să aștepte recunoașterea lor de publicul cititor. Nu putem decât să ne amuzăm la gândul că, citind despre „Ochiul care-nchis afară înăuntru se deșteaptă” sau că „Acum vedeam tulbure, ca prin oglindă, dar atunci aveam să vedem față-n față. Acum cunoșteam în parte, atunci aveam să cunoaștem deplin…”, cineva le-ar putea considera cuvintele lui Cărtărescu însuși, nu repere din bogata literatură a mileniilor, asumate de scriitor ca oglinzi în care zărește fragmente din sine.

Considerându-l „un roman amorf, fără o construcție limpede” (vezi cronica din România literară, nr. 2, 2016), Nicolae Manolescu conchidea că „Solenoid se sfârșește banal”, fapt căruia nu aș putea să-i subscriu, deoarece romanul, în opinia mea, deși autorul a optat pentru un permanent glissando între trecut și prezent, între mai mult ca trecut și diverse segmente de viață (după cum sugerează scena de la morgă, în care autorul se vede pe sine însuși sub formă de cadavre corespunzătoare diferitelor etape ale vieții), conduce către un climax, către momentul apocaliptic al ieșirii orașului din matca sa terestră, al alegerii pe care eroul o are de făcut între artă (manuscrisul) și viață+dragoste (Irina și copilul), aceasta fiind singura evadare ce îi este permisă lui, ca ființă umană. Construcția romanului tocmai că îi îngăduie cititorului să facă din el, mai mult ori mai puțin, romanul său.

Închei spunând că romanul, citit în cea de-a 3-a ediție publicată de Editura Humanitas, nu mi-a tăiat viața în două, cum sugera Gabriel Liiceanu că s-ar putea întâmpla. Nici nu mi-am spus, după ce l-am citit, că ar trebui să-mi scriu pe cartea de vizită „Eu am citit Solenoid”, însă nu pentru că romanul – da, romanul, chiar dacă anumite voci susțin că nu avem de-a face cu un roman – n-ar fi impresionant, ci pentru că nu este Biblia, ci o anti-Biblie, în sensul că-și lasă cititorul fără răspunsuri absolute, fără să-i arate o direcție, ci, cel mult, o posibilitate. Însă Mircea Cărtărescu ar putea să își scrie pe cartea de vizită „Eu am scris Solenoid”. Acesta ar putea fi încununarea operei sale literare.