Rămășițele zilei este al treilea roman publicat de autorul englez de origine japoneză Kazuo Ishiguro și a apărut în anul 1989. A câștigat prestigiosul premiu literar Man Booker Prize for Fiction și a fost ecranizat în 1993, cu Anthony Hopkins și Emma Thompson în rolurile principale.

Povestea curge simplu, dar plină de profunzime, avându-l în centru pe majordomul Stevens, care se află pe domeniul Darlington, în Anglia rurală. Stevens se află în serviciul domnului Faraday, un magnat american, dar înainte i-a slujit cu credință lordului Darlington, un om de viță nobilă. Faraday, actualul angajator, îi propune să facă o călătorie cu mașina, având în vedere că el însuși urmează să plece, lăsând conacul pustiu.

Stevens acceptă propunerea, luând în considerare și o scrisoare primită de la domnișoara Kenton, fostă angajată a domeniului Darlington, plecată de acolo cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Așa că Stevens socotește că momentul ar fi numai potrivit pentru a-i face o vizită și pentru a-i propune acesteia să revină la vechiul loc de muncă.

Mare parte a romanului constă în drumul parcurs de Stevens până la reședința unde trăiește actuala doamnă Benn. Descrierile abundă, făcându-se o adevărată apologie a traiului domol din mediul rural, fapt ce ne duce uneori cu gândul la comparații nevinovate cu ținuturile populate de hobbiții lui Tolkien. Drumul adevărat însă este un drum interior, gândurile lui Stevens fiind de fapt în centrul atenției cititorului. Finalul călătoriei sale va căpăta rezonanță doar în urma dezvăluirii unor amănunte semnificative.

Ishiguro este unul dintre scriitorii care au meritat cu prisosință Premiul Nobel pentru Literatură pe care l-au primit. După părerea mea este un povestitor desăvârșit – sunt la a patra carte citită din cele șapte romane publicate de el până în prezent și nu simt vreo fluctuație a abilităților sale literare.

În ce privește Rămășițele zilei, ar trebui să dau un avertisment: este o carte lentă, care solicită timp pentru a așeza fiecare personaj în propria matcă, pentru a creiona o imagine completă a lui Stevens și a relațiilor lui cu cei din anturajul său. Spun asta pentru că eu însumi m-am confruntat în prima sută de pagini cu o anumită împotrivire față de text și cu un salt în detalii care-i poate face pe mulți cititori să renunțe la lectură. Rezistați și veți fi răsplătiți în cele din urmă.

Rămășițele zilei e un roman despre care pot spune fără teamă că este prea britanic, în unele locuri conversația debordând de politețe și trădând orice speranță a unei discuții informale. Dar și aceste detalii sunt importante în tapiseria mare pe care Ishiguro o țese cu măiestrie.

Reîntâlnim vechile teme pe care autorul le explorează și în celelalte cărți ale sale. Evident, memoria este centrală. Stevens își aduce aminte de trecutul său, de zilele în care s-a ocupat de buna funcționare a conacului, dar asta nu e totul. Citind tot mai mult, începi să te îndoiești de sinceritatea sau măcar de siguranța lui Stevens în ceea ce privește propriile intenții.

O altă temă este aceea a personalității, a măștilor pe care le purtăm și a rolurilor din societate. Stevens spunea, cu mândrie, că un majordom e majordom în orice clipă a vieții sale, viața privată fiind înghițită de responsabilitățile slujbei. Această axiomă personală este însă o sursă de tensiune și modelează relațiile cu persoanele apropiate, inclusiv cu tatăl său și cu domnișoara Kenton.

Rămășițele zilei este cu siguranță o carte ce merită citită, nu doar răsfoită. Oferă șansa de a vedea ce însemna să trăiești pe un mare domeniu din Marea Britanie a secolului trecut. Mai mult, oferă șansa de a cunoaște un personaj insolit, de a porni alături de el pe drumul analizei (sau chiar al auto-analizei) și de a răspunde la o întrebare valabilă pentru fiecare dintre noi: Ce lucru folositor putem face din viața noastră până în clipa când se sting ultimele rămășițe ale zilei?