Să iei una dintre cele mai îndrăgite povești ale ultimilor 100 de ani și să încerci să o transformi în film de animație pare o provocare destul de dificilă. Și totuși Le Petit Prince (Micul prinț), în regia lui Mark Osborne, este o reușită, un veritabil film de familie, emoționant.

[Atenție! Articolul conține spoilere.]

Publicată cu un an înaintea dispariției misterioase a autorului, Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț este deopotrivă o parabolă pentru copii și adulți (mai mult pentru adulți, cred), înțeleasă de fiecare grup de vârstă în felul lui și înțeleasă mai bine odată cu trecerea anilor — o poveste despre lucrurile care contează cu adevărat în viață și despre iluziile cărora le cădem pradă pe măsură ce înaintăm în vârstă, uitând cum era să fim copii.

Osborne nu este la primul său de animație, el regizând și îndrăgitul Kung Fu Panda (2008). Dar una este să realizezi un proiect de animație original, și alta e să preiei un text clasic, iubit de cititorii din întreaga lume, un text profund filosofic, și să-l transformi într-o poveste animată care să țină spectatorii în fața ecranului, chiar și pe aceia care au citit de nenumărate ori povestea scrisă de Saint-Exupéry.

Cititorii îndrăgostiți de textul clasic vor fi poate nemulțumiți de absența anumitor detalii din poveste. Adevărul este că, de fapt, textul lui Saint-Exupéry este mai degrabă pretextul și laitmotivul unei povești noi, originale. Secvențele din povestea prințului sunt scurte, presărate asemenea unor borne de-a lungul unui drum pe care îl parcurge fetița fără nume, eroina principală a poveștii. Ele — secvențele — nu ne spun povestea completă a micului prinț, ci doar fragmente din ea, intervenind pentru a marca etapele maturizării fetiței (spun „maturizare” pentru că, la urma urmei, asta este ceea ce i se întâmplă copilei — eliberarea din robotizare este un pas spre maturitate).

Mica ingeniozitate a realizatorilor a constat în preluarea poveștii Micul prinț și transplantarea ei, ca pe o inimă, într-o altă poveste — a unei fetițe care locuiește cu mama ei (vocea lui Rachel McAdams), aceasta din urmă fiind obsedată de planificarea vieții și a viitorului și de transformarea copilei într-un adult responsabil. Cele două locuiesc într-o suburbie cu căsuțe identice și străduțe ordonate, singura notă discordantă făcând-o casa veche și ponosită a bătrânului aviator (vocea lui Jeff Bridges). Prin intermediul acestuia, fetița va afla povestea micului prinț sosit de pe asteroidul B 612, iar prin intermediul poveștii se va cunoaște mai bine pe sine și va descoperi o altă latură a vieții, una mai puțin încorsetată în reguli și proiecte de viitor, o viață în care îți faci timp să te bucuri de lucruri neînsemnate, să visezi, să îți lași imaginația să zburde și nu faci toate lucrurile „după ceas”.

De altfel, intențiile moralizatoare și educative ale filmului sunt destul de evidente. Filmul, ca și povestea originală, dar într-o manieră mult mai simplă, mai „cu concluzia pe masă”, pune în contrast diverse figuri caricaturale pentru a face lecția cât mai ușor de înțeles — adulții sunt cei care îi transformă pe copii în adulți după chipul și asemănarea lor, prinși într-o rutină labirintică ce nu le mai îngăduie să privească cerul.

Unul dintre detaliile magnifice ale filmului constă în faptul că scenele din povestea micului prinț sunt realizate altfel decât în tradiția filmelor Pixar — o animație din colaje de hârtie și figuri de plastilină sau ceramică, în genul filmului Fantastic Mr. Fox (2009), dacă ne gândim la producțiile ultimilor ani.

O altă inovație interesantă a realizatorilor constă în faptul că, spre finalul filmului, povestea fetiței se unește cu aceea a micului prinț, devenit, nu știm cum și nici de ce, un adult — domnul Prince — ca toți adulții, preocupat să își îndeplinească în mod conștiincios ritualul muncii zilnice, absorbit de dorința de a fi cât mai eficient cu putință. De data aceasta, fetița va trece în rolul micului prinț din poveste, încercând să-l ajute pe domnul Prince să-și amintească trecutul și lucrurile care contează cu adevărat în viață. Povestea micului prinț devine povestea micuței prințese.

Filmul lui Osborne este, în ultimă instanță, o variantă de interpretare a poveștii micului prinț, mai pe gustul și după priceperea generației Pixar. Cu siguranță, povestea originală a lui Saint-Exupéry are mai multe nuanțe și adâncimi, putând fi citită și interpretată prin raportare la experiența personală a autorului, la circumstanțele epocii lui, dar și la specificul epocii diverselor generații de cititori. Să nu uităm că filmul este doar o versiune animată, gândită să atragă un public cât mai larg. N-ar trebui să cerem filmului ceea ce ne-a oferit deja cartea. Micul prinț ‒ filmul nu este genul de animație care surprinde (ca The Pirates! Band of Misfits, de exemplu), dar este plăcut de urmărit.

Le Petit Prince este unul dintre cele mai scumpe filme de animație realizate de francezi, cu un buget de circa 80 de milioane de dolari. Printre voci le veți recunoaște pe acelea ale lui Marion Cotillard, Benicio del Toro, Paul Rudd și James Franco.

Poate că, după vizionarea filmului, cel mai bun lucru care ne rămâne de făcut este să mai citim o dată Micul prinț și să ne întrebăm ce ne-ar plăcea mai mult: să posedăm stelele de pe cer sau să ne bucurăm pur și simplu de lumina lor?