Nu intenționam să scriu despre ultimul film al regizorului Cristian Mungiu, dat fiind că, după ce acesta a primit Premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Cannes (ediția a 69-a), mai toată lumea a comentat și a scris despre Bacalaureat. M-am răzgândit însă când am văzut prea multe comentarii de genul: „E prea multă morală în filmul ăsta.”

Așa că scriu despre ce cred eu că a vrut să spună autorul.

Nu scriu totuși pentru a-i contrazice pe cei care consideră că filmul Bacalaureat (prezentat sub titlul Graduation la Cannes) este prea moralizator, întrucât este dreptul fiecăruia să interpreteze și să aprecieze filmul cum dorește. Ba chiar subscriu unora dintre obiecțiile aduse filmului; de exemplu, faptului că Lia Bugnar (în rolul Magdei) este mult prea gravă, pietrificată de la început și până la sfârșit, iar asta în ciuda faptului că, cel puțin în momentele în care discută cu sau despre fiica ei, s-ar simți nevoia să fie mai implicată, mai prezentă, mai vie.

Pe scurt, povestea din Bacalaureat este despre un medic dintr-un oraș de provincie a cărui fiică trebuie să susțină examenul de BAC. În urma unei agresări, fata ajunge în situația de a nu-și mai putea folosi mâna dreaptă (plus că este mult prea tulburată de eveniment), iar tatăl, medicul Romeo Aldea (Adrian Titieni, ținând filmul pe umerii săi), se teme că aceasta nu va lua note suficient de mari încât să poată păstra bursa de studii în Anglia. Călcându-și pe inimă, medicul ajunge o sărmană verigă dintr-un lung lanț al slăbiciunilor, apelând la mijloace incorecte pentru a-i asigura Elizei (interpretată de Maria Drăguș), fiica lui, nota necesară.

În fapt, filmul este o înșiruire de mâini care se spală una pe alta. Romeo este pus în legătură cu viceprimarul Bulai, de către inspectorul-șef interpretat de Vlad Ivanov. Bulai, la rândul lui, pune „o vorbă bună” la șeful comisiei de bacalaureat, care îi era dator pentru o favoare mai veche. În schimb, Bulai, grav bolnav de ficat, așteaptă un „mic favor” din partea lui Romeo, mai exact o intervenție privind avansarea lui pe lista de așteptare a unui organ din partea unui donator. Micile meschinării și „învârteli” sunt puse de autorii lor în slujba unor cauze bune și prezentate ca excepții. Bunul șef al comisiei de bacalaureat trăiește într-o casă mare și conduce un 4x4 din „munca lui”, el neocupându-se cu „chestii d-astea” decât excepțional (în cazul de față, doar pentru că înțelege că fata se află într-o situație).

Departe de a fi un cetățean și mai ales un soț model, Romeo și-a educat totuși fiica să creadă în importanța faptului de a face ceea ce este corect. Pe de altă parte, el vrea să o scoată cu orice preț din țara asta, dintr-un sistem pe care îl consideră corupt până în măduva oaselor și fără speranță de schimbare. Problema este că, pentru a-și duce planul necinstit la capăt, el are nevoie de co-participarea Elizei care trebuie să accepte un „mic” compromis. „Uneori, tot ce contează este rezultatul”, îi spune Romeo fiicei. Tot ce a învățat-o este corect — crede el, însă nu aici, nu în locul acesta.

Am depistat (sau cel puțin am avut senzația aceasta) o oarecare falsitate în dialogurile personajelor. Deși intenția scenariului pare să fie redarea unei bucățele de viață adevărată, personajele din Bacalaureat sunt mult prea politicoase uneori, mulțumind sau cerând scuze prompt, exagerat.

Romeo Aldea este exponentul unei generații de sacrificiu pentru care, poate, singura speranță de a mai da vreun sens propriei vieți este aceea de a-și ajuta copiii să reușească. Cu orice preț. Succesul lor va fi, într-un fel, și al părinților.

Mungiu ne spune limpede prin intermediul poveștii că părinții tind să creadă că, având altă vârstă și un alt nivel de maturitate, sunt mai isteți decât copiii lor. În schimb, copiii observă și înțeleg multe, chiar dacă nu vorbesc întotdeauna despre ceea ce văd. Și trag singuri concluziile.

Eliza știe că plecarea peste hotare este un lucru important pentru tatăl ei. Însă nu este sigură că este ceea ce își dorește ea. Uneori, visurile copiilor nu sunt de fapt ale lor, ci ale părinților. Tatăl, Romeo, este pragmatic. Ca tânăr idealist, a încercat să schimbe sistemul. Acum, ca bărbat aflat în pragul vârstei de 50 de ani, simte că a eșuat și îi este teamă că fiica lui va avea parte de un destin similar. Ceea ce pare să nu înțeleagă este că, legându-i startul în viață de un act necinstit, o ancorează în chiar realitatea mizeră pe care el o detestă atât de mult.

Se observă în Bacalaureat că, în ciuda oricăror greșeli pe care le-ar face un copil, părintele îl va iubi întotdeauna. Când însă părintele greșește grav, iertarea din partea copilului nu curge la fel de simplu. Asta poate că din cauză că părintele este privit ca un reper. Iar Romeo greșește grav la acest capitol, și față de fiica lui, și față de soția lui, neputând să evite consecințele. Singura lecție pe care i-o predă un părinte copilului este propria viață. Poate că din cauza asta atât de mulți copii sunt corigenți la capitolul „morală”.

În filmul lui Cristian Mungiu, părinții au de trecut propriul examen de Bacalaureat. Iar examenul acesta este mai important decât acela al copiilor pentru că, spre deosebire de un adolescent care pică la disciplina Geografie, de pildă, dar poate remedia lucrul acesta, viața — ca examen — nu mai poate fi reluată într-o sesiune de toamnă. Elevii primesc note la școală, la examene, dar, la rândul lor, notează conduita și deciziile adulților din preajma lor.

Spre finalul filmului, am simțit că regizorul-tătic Cristian Mungiu (are doi băieți) îmi spune că, uneori, pentru a reuși să schimbe cu adevărat ceva, copiii nu trebuie să țină cont de așteptările părinților pentru că aceștia din urmă au pierdut ceva pe drum — pe ei înșiși, așa cum au fost cândva.

Finalul filmului, cu fotografia de grup a Elizei și colegilor ei, mi-a amintit de un film vechi — La vingt-cinquième heure (cu Anthony Quinn, 1967). Quinn interpreta rolul unui țăran român, Johann Moritz, denunțat pe nedrept de un jandarm și ajuns într-un lagăr de concentrare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După multe peripeții și după mulți ani, bărbatul reușește să se întoarcă acasă. La sfârșitul filmului, își reîntâlnește familia într-o gară. Un fotoreporter care îi urmărise povestea apare pe neașteptate și îi propune lui Johann să-i facă niște fotografii cu familia. Fotoreporterul repetă într-una: „Zâmbiți! Zâmbiți! Zâmbiți!”, dar, pe măsură ce se străduiesc să zâmbească, cei doi soți nu-și mai pot stăpâni lacrimile. Se întâmplaseră prea multe... și se pierduse ceva din inocența a ceea ce a fost.

Genericul de final din Bacalaureat se derulează pe melodia „Ani de liceu”, care ne trimite instantaneu cu gândul la seria de filme regizate de Nicolae Corjos. Primul dintre acestea, Liceenii, a fost lansat în 1986. Liceenii de-atunci ar fi cam generația părinților reprezentați de Romeo, o generație care a visat frumos, dar care și-a pierdut speranța pe drum.

Nu știu dacă Bacalaureat este cel mai slab film al lui Mungiu (cum par să sugereze unii) și nici nu simt nevoia să realizez un clasament al filmelor lui. Cred însă că Bacalaureat este un film angajat și angajant, cu o poveste ruptă din realitatea imediată și care trage un semnal de alarmă.

Unul dintre rolurile artei ar trebui să fie, până la urmă, și acela de a educa.

Problema Bacalaureatului lui Mungiu nu este că e prea moralizator, ci că publicul lui nu mai consideră că morala are vreun rost. Nepreferința pentru arta moralizatoare este preferință pentru starea de fapt. De fapt, ce vrem: o societate meschină, cu artă de calitate, sau o societate morală, cu arta de care ar putea fi capabilă o astfel de societate?