Gustul raw al războiului. O femeie din Berlin

Pentru câteva secunde, aproape întreg mapamondul răsuflă ușurat – pe străzile goale și reci ale Germaniei se aud pașii trupelor aliate. Este primăvara anului 1945, anotimp care pentru berlinezi înseamnă capitulare – un gust amar, raw, greu de digerat și ale cărui repercusiuni vor fi resimțite instant.

Noi, milenialii, suntem în 2019 și citim încă despre al Doilea Război Mondial. Numeroasele publicații dedicate tumultuosului secol XX se referă adeseori la marea conflagrație care a făcut să curgă râuri de sânge. Publicul larg este încercat de sentimente antagonice pe parcursul citirii unor cărți care impresionează, intrigă, indignează și șochează. O astfel de carte este și O femeie din Berlin – Însemnări de jurnal din 20 aprilie până în 22 iunie 1945, a cărei autoare alege să se semneze drept Anonima. Este o autobiografie raw – dă-mi voie să folosesc termenul acesta.

De ce tocmai raw (crud)?

Raw pentru că, din primele pagini ale cărții, tu, cititorul, devii parte a unei lumi haotice, în care, brusc, fiecare detaliu devine vizibil – orașul Berlin fumegând la final de război, subsolurile de blocuri, unde populația germană se ascunde și, mai ales, gândurile oamenilor, care nu sunt nicidecum tăcute, ci se revelează prin fiecare acțiune pe care aceștia o întreprind.

Raw pentru că doare – stârnește emoții, te determină să te revolți, te îngrozește.

Raw pentru că, inevitabil, pe parcursul lecturii se naște acel „De ce?” căruia, oricât te-ai strădui, nu-i poți oferi vreo argumentație satisfăcătoare.

Raw, nu în ultimul rând, pentru că abordează teme despre care nu vorbim cu voce tare când ni se întâmplă chiar nouă: abuzul sexual, acționarea din impuls și instinct, confruntarea cu moartea, indiferența, lașitatea, reîntoarcerea rasei umane la un anume grad de primitivism.

Explic pe scurt. Este cunoscut, probabil, modul în care soldații din armata rusă (și nu numai ei) și-au făcut simțită prezența printre oamenii rămași pe cont propriu, în special față de persoanele de sex feminin. Poate că va suna vulgar în mintea unora, dar am să folosesc totuși cuvântul. Viol!

Autoarea și multe alte femei contemporane ei au devenit țintele acestei forme de abuz, iar faptul s-a petrecut atât de frecvent, încât a devenit o traumă de grup, un lucru despre care, la un moment dat, se discuta fără jenă: „Și ție ți s-a întâmplat? De câte ori?” În fața acestei drame, unele femei au ajuns să coopereze cu soldații care le abuzau, pentru a supraviețui – este și cazul Anonimei.

Sub constanta teroare a lipsei de libertate și de hrană și sub presiunea altor necesități primare, populația s-a reorientat către individualism, dând frâu liber instinctului de supraviețuire. Se furau haine, alimente, apă, chiar și locurile de refugiu din subsoluri. Erau vandalizate magazine și apartamente rămase fără proprietar. În grădinile caselor ori pe marginea drumurilor zăceau cadavre pe lângă care ceilalți treceau impasibili.

Bărbații germani, chiar și cei tineri, care fuseseră înrolați în efectivele militare naziste, aveau acum priviri lipsite de speranță. Priveau la ce se întâmpla în jurul lor și nu reacționau cum ar fi fost de așteptat. Sau contraatacau, neînțelegând necazul femeilor rămase acasă. „Chiar nu vă dați seama? S-a strâmbat dezgustat. E groaznic să am de-a face cu voi. Ați întrecut orice măsură! … Ce-aș fi putut răspunde? M-am retras într-un colț. N-am putut să plâng, totul mi s-a părut atât de inutil.”

Timpul trecea însă, iar viața și-a reluat cursul obișnuit. Femeile și bărbații stăteau acum la cozi pentru noi cărți de identitate, iar în aer se simțea miros de pâine coaptă, proaspătă. Femeile nășteau copii, iar în grădini, sub soarele verii, creșteau flori care, prin frumusețea lor, inspirau putere de muncă. Lumea se întorcea la normalitate, păstrând însă cicatrice, indiferent de tabără.

De ce cărți despre al Doilea Război Mondial? Pentru că astăzi, cel puțin în zona noastră de continent, totul este diferit – în sens pozitiv. Oamenii au reclădit, și-au sters genunchii, au ridicat bărbia și au ales să continue să trăiască. Purtând pe umeri o povară pe care nimeni altcineva nu are de gând să o ridice, omul reușește să găsească undeva, adânc în rațional și emoțional, acel impuls de a continua, de a spera. Care este sursa acestei motivații? N-am aflat încă răspunsul. Ciudat însă, dacă închid ochii și inspir, simt că există și în mine această speranță, putere, încredere pentru „mai bine”. Și mai știu sigur că și tu te poți ridica dacă ai fost doborât de un gust raw. Cum? N-am o rețetă exactă, dar sunt sigură că poți.

Cartea O femeie din Berlin a fost publicată de Editura Humanitas, în traducerea lui Radu-Mihai Alexe, în 2018.

 

Articol de Lorena Stoica