Ficțiune istorico-biografică – aici se încadrează ultimul roman al lui Julian Barnes, Zgomotul timpului (The Noise of Time), care ne poartă de-a lungul mai multor decenii ale secolului trecut, alături de marele compozitor rus Dmitri Dimitrievici Șostakovici.
În primele pagini ale cărții îl întâlnim pe Șostakovici în 1937, petrecându-și nopțile în fața liftului, în afara apartamentului, și așteptând să fie „ridicat” de oamenii Securității. E primul semn că Julian Barnes nu ne va oferi o biografie expusă școlărește: „s-a născut…”, „a crescut…” ș.a.m.d.
Barnes reconstruiește din mici secvențe nu o cronologie completă a vieții muzicianului, ci un portret al acestuia – putem spune că este un „portret interior”, conturat din gânduri, temeri, obsesii, speranțe, spaime. Șostakovici este un artist tragic, captiv și ezitant între propriul talent muzical și unul dintre cele mai odioase regimuri politice ale istoriei (poate chiar cel mai odios), comunismul stalinist. Lipsit de energia morală necesară pentru a se opune fățiș regimului, compozitorul își duce trista viață pe marginea prăpastiei adânci a deznădejdii.
În umbra compozitorului apar și dispar siluete secundare, dar cu roluri semnificative în existența lui. Vedem mai întâi figura maternă; Sofia Vasilievna a fost o mamă mult prea protectoare. Apoi, prima iubită, prima soție, copiii (Maxim și Galya). Pe lângă apropiații compozitorului, găsim în carte și personaje mai mult sau mai puțin ușor de recunoscut: Iosif Visarionovici Stalin, dictatorul care putea dispune de viața oricui după propriul plac și care era în căutarea unui Beethoven Roșu, adică al unui omolog sovietic al marelui compozitor german; mareșalul Mihail Nicolaevici Tuhacevski, în ale cărui grații și sub a cărui protecție s-a aflat pentru un timp Șostakovici; compozitorul rus Igor Stravinski etc.
Aberațiile dictaturii comuniste sunt surprinse cu subtilitate, într-o manieră elegantă. Barnes nu ne arată prea mult din ceea ce se întâmplă în spatele cortinei, nu ne coboară în temnițe, nici nu ne conduce la gropi comune sau la morminte nemarcate, lăsându-ne mai degrabă să ghicim, să ne imaginăm ororile care au transformat într-un calvar viețile a milioane de pământeni. El reușește astfel să ne facă să simțim primejdia: pericolul iminent, nesiguranța privind ziua de mâine, teama că un cuvânt aiurea îți poate aduce moartea, ca să nu mai spunem de consecințele neplăcute pentru membrii familiei și alți cunoscuți.
Prima parte a cărții este dedicată unui episod din anii tinereții compozitorului, când opera Lady Macbeth din Mtsensk a fost desființată de autorități sub acuzația că ar fi brambureală, nu muzică.
A doua parte a cărții este dedicată călătoriei pe care Șostakovici a făcut-o în Statele Unite ale Americii, ca membru al delegației sovietice prezentă la Congresul Cultural și Științific pentru Pacea Lumii, la New York. Acolo, Șostakovici a fost pus în fața unui compromis enorm cu sine însuși. Miza autorului în descrierea acestui episod pare să fie conștientizarea cititorului de diferențele de percepție între Est și Vest asupra regimului comunist. Adevărul, după cum sugerează Barnes, este schimbător, iar fluctuațiile de percepție țin de unghiul de unde se privește. Bunăoară, dramaturgul George Bernard Shaw negase că ar exista foamete în Rusia stalinistă, iar asta deoarece el fusese hrănit acolo la fel de bine ca oricine altcineva… din Vest. Picasso se declara comunist, dar, după cum notează autorul, este simplu să fii comunist atunci când nu trăiești în comunism.
Îl regăsim pe compozitor în cea de-a treia parte a cărții trăindu-și ultima parte a vieții. Stalin murise între timp, iar Nikita Hrușciov preluase frâiele URSS-ului. Totuși, în ciuda deschiderii, dictatura rămăsese prezentă în viața poporului și a compozitorului. Șostakovici înota acum „în distincții precum un crevete în sos” – mai multe Premii Stalin, mai multe Ordine Lenin –, însă Puterea îi dădea târcoale mereu, căutând să stoarcă orice avantaj de pe urma lui. Așa se face că atunci când Puterea i-a propus să devină președinte al Uniunii Compozitorilor din Federația Rusă și, implicit, membru al Partidului Comunist, compozitorul a încercat cu „modestie” să refuze: „sunt un vierme, un biet vierme”. Puterea însă n-a ținut seama de accesele lui de smerenie, ci a insistat până când voia i-a fost îndeplinită. Avea nevoie de girul celebrității sale asupra uneia dintre instituțiile culturale importante.
Având în studiu de caz un artist anume – pe Șostakovici –, romanul explorează totuși mai mult decât creația artistică a acestuia, și anume arta în genere, rolul ei: este arta un efort creator făcut de dragul ei sau de dragul omului ori este un instrument care, ca atâtea altele, trebuie înregimentat politic pentru a servi Partidului (Puterii) și intereselor acestuia? Raportul dintre Artă și Putere, dintre Artă și circumstanțe – aceasta este tema analizată de Barnes prin povestea vieții lui Dmitri Șostakovici.
Zgomotul timpului lucrează treptat la conturarea unei impresii. Este genul de carte cu care trebuie să ai răbdare, de care te îndrăgostești pe parcurs și în fața căreia te predai la sfârșit. Cititorul se va întreba, poate, dacă Șostakovici a fost chiar așa cum l-a zugrăvit Barnes. Răspunsul este greu de dat. Viața unui om este o carte greu de cuprins într-o carte. Cititorul simte în anumite fraze lașitatea eroului cărții și broboanele de sudoare alunecându-i acestuia pe spinare, dar sunt și secvențe în care pare că Șostakovici trăiește la nivel spiritual și intelectual o formă de rezistență, o doză de revoltă, o silă cumplită față de sistemul represiv comunist. Care dintre cele două identități a fost cea adevărată? De ce n-ar fi putut fi ambele veridice? La urma urmei, în timp ce spiritele rudimentare sunt capabile să îmbrățișeze și să rămână loiale unui crez, spiritele complexe, care ascund pe dinăuntru furnalele creației, pot manifesta mai lesne o anumită instabilitate, oscilând uneori chiar între atitudini extreme.
„Ei bine, poate că acesta era răspunsul la întrebarea lui despre onestitatea personală și onestitatea artistică: lipsa celei dintâi n-o contamina neapărat pe cea de-a doua” (p. 151).
Julian Barnes ne oferă deci o ocazie nouă de a ne reaminti un lucru care, se pare, tinde să fie acoperit de praful uitării: comunismul a fost un cancer care a omorât milioane și milioane de oameni, o bubă sau rană plină de puroi pe trupul istoriei. Ne oferă totodată și ocazia de a medita la rolul Artei (al muzicii, în cazul lui Șostakovici) ca formă de purificare și de rezistență. Ne familiarizează cu unul dintre marii compozitori ai secolului al XX-lea și ne arată că, văzute din interiorul (sau din sufletul) unui om, alegerile și gesturile cu conotație morală nu sunt deloc atât de simple pe cât i-ar putea părea spectatorului distrat sau neimplicat.
La urma urmei, poate că omenirea datorează plăcerea de a asculta muzica lui Dmitri Șostakovici tocmai lașității sale, care l-a menținut în viață.
Zgomotul timpului nu este un titlu original. Barnes l-a preluat de la volumul de schițe autobiografice al poetului Osep Mandelstam, arestat în 1934 din cauză că a scris o epigramă despre Stalin și decedat patru ani mai târziu într-un lagăr sovietic de reeducare. Acestui zgomot al timpului, la care face referire autorul, compozitorul îi opune muzica, arta născută din propriul suflet.
Cartea a apărut la Nemira Publishing House, în colecția Babel, fiind tradus din limba engleză de Virgil Stanciu. La aceeași editură puteți găsi și alte cărți semnate de Julian Barnes: Sentimentul unui sfârșit; Privind în soare; Niveluri de viață; Papagalul lui Flaubert; Nimicul de temut etc.
