Ce sunt atacurile de panică și cum le depășim

Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți o senzație de sufocare, să respirați incontrolabil, mâinile să vă transpire, ori să devină reci ca gheața, să vă fie greață cu o puternică stare de amețeală și claustrofobie, chiar să simțiți că în acel moment veți muri, deși erați într-un mediu sigur? Dacă răspunsul este da, atunci s-ar putea să fi suferit un atac de panică.

Atacurile de panică sunt cele mai frecvente probleme cu care oamenii cu sau fără afecțiuni psihologice se confruntă. Ele sunt descrise de către Manualul de Diagnostic Statistic al Tulburărilor de Sănătate Mintală (DSM) ca „un val brusc de frică sau disconfort intens care atinge capacitatea maximă în câteva minute” și sunt însoțite de cel puțin patru dintr-un număr mai mare de simptome. Printre acestea se numără: palpitații, ritm accelerat al inimii, transpirație, tremur, senzația de dificultate în respirație sau de sufocare, durere sau disconfort în piept, greață sau suferință abdominală, senzație de amețeală, instabilitate, leșin, frisoane sau senzații de căldură, senzații de amorțeală sau furnicături, derealizare (sentimente de irealitate) sau depersonalizare (a te simți detașat de sine), frica de a pierde controlul sau de a „înnebuni” și frica de a muri (DSM, 2016).

O caracteristică esențială a atacurilor de panică este aceea că apar fără niciun avertisment ori fără existența unui declanșator (trigger) anume, iar ocurența lor este instabilă. Pot apărea de câteva ori pe zi sau doar de câteva ori pe an (Kim, 2019).

Totuși, de ce apar atacurile de panică? Există mai multe teorii și modele care vorbesc despre posibila etiologie a tulburării de panică și a atacurilor de panică. Majoritatea indică rolul  dezechilibrului chimic ca factor major, inclusiv anomalii ale acidului gamma-aminobutiric, cortizolului și serotoninei. Se crede că legătura dintre factorii genetici și de mediu joacă, de asemenea, un rol important (Perna & Caldirola, 2018). Mai multe studii arată că condițiile nefavorabile ale copilăriei pot duce la tulburări și atacuri de panică la vârsta adultă, iar cercetările mai noi indică faptul că anumite zone ale creierului sunt hiperexcitabile, ceea ce i-ar face pe anumiți indivizi predispuși (Berenz, York, Bing-Canar, Amstadter, Mezuk, Gardner & Roberson-Nay, 2019).

Atacurile de panică sunt o caracteristică esențială, chiar parte a criteriilor de diagnostic pentru tulburarea de anxietate (Thibaut, 2017). În cadrul tulburării, indivizii sunt mult mai predispuși să își orienteze și concentreze atenția spre stimulii și evenimentele negative din mediu, ceea ce poate duce cu ușurință la declanșarea unui atac de panică. De asemenea, anumite situații cheie, precum vorbitul în public, conflicte, examene, vizite la medic, interviuri, etc, pot creea o anxietate îndeajuns de ridicată pentru declanșarea unui atac de panică. În mod caracteristic, de obicei, atacurile de panică frecvente sunt însoțite de alte afecțiuni psihice, printre cele mai întâlnite fiind anxietatea (Thibaut, 2017).

Cum facem față unui atac de panică?

Principalele abordări ale tratamentului atacurilor de panică includ atât intervenții psihologice, precum terapie cognitiv comprotamentală, cât și farmacologice. Este important de reținut că, în cazul în care atacurile de panică apar în cadrul tulburării de anxietate, în primul rand trebuie să încercăm tratarea acesteia, de la rădăcină, atacurile fiind, în fapt, un simptom al anxietății (Blackwelder & Bragg, 2016).  

Dacă, totuși, atacurile de panică apar rar sau în situații fără un anumit trigger, există câteva metode prin care le putem ameliora intensitatea. În primul rând, tehnica expunerii este o metodă prin care putem duce la desensibilizarea atacurilor de panică. În cadrul acestui antrenament, individul este învățat să se hiperventileze intenționat, manifestând simptome asemănătoare unui atac de panică într-un mediu controlat (David, 2017). Tehnica este utilă în restructurările cognitive, atunci când individul trebuie convins că atacurile de panică sunt declanșate prin mecanismul hiperventilației.  O altă tehnică folosită este meotda de relaxare progresivă Jacobson, prin care se dorește atingerea relaxării prin contracții intenționate ale musculaturii corpului. După ce această tehnică este învățată sub supravegherea unui expert, ea poate fi practicată de către persoană atunci când simte apropierea unui atac de panică (David ,2017).

Alte câteva „trucuri” care pot ajuta dacă intensitatea atacului nu este mare ori încă nu s-a contactat ajutor de specialitate, sunt respirația într-o pungă, mestecarea unui bomboane acre, numărarea a 5 obiecte din cameră pe diferite categorii (culoare, mărime) sau pur și simpla repetare a faptului că nimic rău nu se poate întâmpla și nu ești într-un pericol de moarte așa cum creierul îți spune.

Bibliografie

Berenz, E. C., York, T. P., Bing-Canar, H., Amstadter, A. B., Mezuk, B., Gardner, C. O., & Roberson-Nay, R. (2019). Time course of panic disorder and posttraumatic stress disorder onsets. Social psychiatry and psychiatric epidemiology, 54(5), 639–647.

Blackwelder, R., & Bragg, S. (2016). Anxiety disorders: A blended treatment approach. International journal of psychiatry in medicine, 51(2), 137–144.

David, D. (2017). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Iași: Polirom

Kim Y. K. (2019). Panic Disorder: Current Research and Management Approaches. Psychiatry investigation, 16(1), 1–3.

Perna, G., & Caldirola, D. (2018). Is panic disorder a disorder of physical fitness? A heuristic proposal. F1000Research, 7, 294.

Substance Abuse and Mental Health Services Administration. (2016). DSM-5 Changes: Implications for Child Serious Emotional Disturbance. Substance Abuse and Mental Health Services Administration (US).  

Thibaut F. (2017). Anxiety disorders: a review of current literature. Dialogues in clinical neuroscience, 19(2), 87–88.

Autor: Azoiței Ștefania

Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca