Scriu pentru cei care nu vor înțelege ce scriu. Și nu vor înțelege pentru că nu au trăit. Scriu pentru cei care nu au apucat farmecul cărții de odinioară. Pentru cei care s-au trezit cu ecranizările pe tavă și nu au conștientizat niciodată că cea mai bună ecranizare este acea coproducție ocularo-mentală proprie, născută undeva printre miile de milioane de neuroni care sălășluiesc în creier.

Ce-i așa fascinant la o carte? Totul. De la foile îngălbenite pe care se zăresc frânturi de fibre de celuloză până la nerăbdarea cu care dai pagină după pagină în galopul tot mai palpitant spre finalul ei.

Îmi amintesc de cărțile care mi-au populat copilăria. Nu au fost multe, dar fiecare mi-a trezit emoții unice.

Cei trei mușchetari, de Alexandre Dumas (așa erau pe vremea mea, cu „ș”). Am citit-o de vreo 3-4 ori. De fiecare dată, în același ritm alert. De fiecare dată, cu gustul amar la sfârșit că lipseau ultimele pagini din volumul al II-lea. Niciodată nu am înțeles ce era cu hughenoții și de ce ei erau „ăia răii”. Însă asta nu m-a împiedicat să-i creez pas cu pas în minte pe zvăpăiatul d’Artagnan, pe roșcovanul Porthos, pe stilatul Aramis și pe tăcutul Athos. Din păcate, n-aș putea să vi-i mai descriu, pentru că, între timp, au năvălit ecranizările externe, care mi-au șters din minte toate aceste imagini și mi le-au înlocuit cu chipuri de actori.

O călătorie în supranatural, de Roger Morneau. Am făcut greșeala să încep să o citesc seara. N-aș recomanda altuia acest lucru. În noaptea aceea, orice scârțâitură de dușumea, orice zgomot de pe afară a fost suspect și generator de insomnie.

Dragostea nu moare, de Maitreyi Devi. Versiunea ei la romanul lui Mircea Eliade. Mintea mea a recreat India. Nu am văzut niciodată această țară, dar, pentru mine, ea este așa cum mi-am imaginat-o din acest roman.

Și ar mai fi și altele: Povestirile lui A. Maxwell, Frații Jderi (aveam o pasiune pentru romanele istorice), Povestea vorbei, cu faimosul Nastratin Hogea (de la el am învățat că, dacă vrei să strănuți, cel mai la îndemână e să te uiți la soare), o carte în bandă desenată al cărei erou era un ninja etc.

Pe vremea când smartphone-urile și alte gadgeturi nu existau, cărțile au fost cele care mi-au ținut companie într-un salon pustiu de spital, timp de două săptămâni. Eram singur în salon, cu un teanc de cărți la căpătâi. Și nici măcar nu m-am plictisit.

Când iei o carte în mână, în minte se deschide o cutie neagră. Și începi să citești. Încet-încet, cutia se luminează și se creează o lume. E lumea autorului, dar, într-un mod ciudat, e mai degrabă lumea ta. E o lume comună tuturor cititorilor, dar, într-un mod paradoxal, este unică pentru fiecare în parte.

Nu tot așa e cu un film. Lumea filmului rămâne lumea regizorului, nu devine lumea ta. Dacă sunt mai multe ecranizări, îți place una, și nu alta, din rațiuni de afinitate: te identifici mai mult cu una dintre versiuni. Însă întotdeauna lumea filmului rămâne aceeași pentru toți privitorii, nu se personalizează.

Cartea acționează tăcut și individual, nu creează isterie (decât atunci când este comercializată și promovată agresiv). Am citit de atâtea ori povestea muschetarilor, însă niciodată nu m-am jucat de-a „toți pentru unul și unul pentru toți”, pentru că nu era un fenomen în masă. Însă după câteva episoade din Captain Planet, cu toții aveam inele din semnele de la coperțile de plastic ale manualelor și încercam să stârnim puterea focului, a apei, a pământului, a vântului și… atât (nimeni nu voia să aibă puterea inimii).

Și, dacă vreți, un ultim punct al pledoariei mele este faptul că o carte poate lega relații. Și eu, și soția le-am citit și le citim, când avem timp, copiilor noștri. Ne place tuturor. Stăm unul lângă altul. Ei sunt atenți, pun întrebări, noile răspundem și, din păcate, când ne doare gâtul de atâta citit, trebuie să ne oprim. Ei ar mai vrea. Ei bine, ecranul rupe această legătură. Chiar dacă stăm unul lângă altul, ochii și mintea lor sunt acolo.

Sunteți pe un blog dedicat cărților. Ar fi ilogic să găsiți o pledoarie pentru altceva. Însă cartea, în sine, e o experiență unică. Și merită să aibă o pledoarie!