Crăciunul este despre Nașterea Domnului. Nu despre sarmale, nu despre cadouri, nici despre cumpărături. Și în niciun caz despre televizoarele care au, de Crăciun (de ce?), prețul mai mic, diagonala mai mare și programele mai mediocre. Înainte de a face din Sărbătoarea Luminii o sărbătoare a luminițelor, haideți să vorbim puțin despre minuni și despre minunea de a crede în ele.

Lumea e plină de oameni care pretind că au văzut miracole. Și, deși pot fi bine intenționați, eu cred că se înșală de cele mai multe ori. Dacă minunile sunt posibile, tocmai de aceea sunt, prin definiție, și infinit improbabile. Natura funcționează (din fericire) după legi, așa a funcționat de la început. Și, întrucât un argument împotriva minunilor e că nu poți să mai crezi în ele “în ziua de azi”, aș spune că lucrurile stau chiar pe dos sau, în orice caz, altfel. Nu avansarea științei ne-a făcut să înțelegem că miracolele suspendă niște legi: exact asta fac; nu progresul ne-a făcut să descoperim că nașterea din fecioară este imposibilă: am știut dintotdeauna. Dar, dacă așa ceva s-a întâmplat cu adevărat, poate nu faptul în sine e o incongruență reală, ci imposibilitatea nostră de a-l înțelege - limita propriei gândiri nu e neapărat și limita lumii. Nu ne putem imagina unele lucruri, în același fel în care locuitorii unei lumi bi-dimensionale n-ar putea imagina un cub; dar ne putem înțelege măcar neputința de a înțelege mai mult.

Aș aborda, totuși, situația puțin diferit: nu de ce Întruparea se opune legilor naturii, ci de ce se supune lor într-un mod mai subtil. Ce vreau să zic: în ceea ce numim “situație normală”, două particule microscopice se întâlnesc. Dar tatăl unui copil nu este creatorul însuși, ci doar purtătorul unei particule; aceasta conține deja în sine întreaga istorie, cu toate conexiunile ei, și o parte din viitorul latent. Dacă acceptăm că originea vieții nu e în ea însăși, și că principiul naturii se află în afara naturii, atunci și principiile vieții dintr-o particulă umană vin tot de la sursa vieții, pe care creștinii o identifică de obicei cu Dumnezeu. Tatăl biologic este doar un reprezentant - ultimul dintr-un lung șir de strămoși – al unei linii care se întinde de-a lungul întregii istorii umane. Această linie este instrumentul prin care Dumnezeu creează în mod normal oamenii. Odată însă, și într-un scop aparte, El s-a lipsit de acest instrument, iar gestul a avut o însemnătate unică. De data aceasta, Dumnezeu nu a creat doar un om, ci omul care a fost El Însuși. A creat omul într-o formă nouă și a început, într-un fel, noua creație a tuturor lucrurilor.

Creștinismul, care este istoria Marii Minuni, cade sau stă în picioare alături de credința într-un prunc născut din fecioară, venit să-i mântuiască pe toți cei născuți din femeie. Dacă minunea nu a avut loc, atunci creștinismul rămâne un sistem moral, poate nobil, dar nu mai mult ca mitologia greacă sau scandinavă, de exemplu. Dar, dacă a avut loc, atunci acest fapt, departe de a nega ceea ce știm deja despre realitate, face totul mai luminos sau, mai degrabă, se dovedește a fi Lumina față de care tot ceea ce credeam că știm este doar o umbră.