Poate că nu toată lumea este familiarizată cu personalitatea enciclopedică a părintelui bisericesc Augustin de Hippo (Africa de Nord), o figură de marcă a bisericii timpurii. A fost o fire enciclopedică, având pregătire teologică, filosofică și filologică. Este recunoscut ca fiind autorul uneia dintre primele autobiografii sub forma Confesiunilor și este autorul a numeroase tratate în care îmbină marile întrebări ale credinței cu neostoita curiozitate filosofică.

Printre operele sale mai practice se găsește un scurt tratat numit simplu, Despre minciună, un subiect care este relevant atât pentru secolul al V-lea, cât și pentru secolul al XXI-lea pentru că ne vorbește nouă oamenilor despre un aspect al vieții care ne însoțește aproape la fiecare pas.

Câți dintre noi nu s-au confruntat cu minciuna, nu au pierdut ceva din cauza unei minciuni, spuse de ei sau de alții? Câti nu au ales calea considerată bună, alegând onestitatea și au rămas în urma celui care a mințit și a câștigat locul întâi? Un lucru este sigur: lumea nu este întotdeauna colorată în alb și negru și nu întotdeauna cel bun câștigă, la fel ca în filmele cu supereroi. Eclesiastul vorbea despre acest lucru cu mii de ani în urmă, când trăgea următoarea concluzie: „Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.” (Ecl. 9:11)

Și totuși ce este minciuna? Și mai ales de ce ar trebui să ne pese de ea? Vreau să spun, de ce ar trebui să avem un beculeț roșu care să ne avertizeze că nu e bine să mințim? Pentru secolul nostru, a citi o astfel de carte pare puțin anacronic. Cine mai are nevoie și cine se mai teme de pedeapsa lui Dumnezeu? Sau, dimpotrivă, poate avem de-a face cu un Dumnezeu care poate să mai ierte o minciună din când în când, că doar Dumnezeu este iubire.

Ambele tabere pot citi cu același interes această carte pentru că vor găsi câteva gânduri cu adevărat decisive pentru dilema lor. Augustin folosește procedee filosofice, conducând cititorul prin fiecare pas al drumului spre o concluzie îndelung analizată. Poate că acest stil nu va fi accesibil, dar dotați cu răbdare, se poate găsi ceva de păstrat pentru meditațiile cititorilor.

Și atunci, e bine să mințim sau nu? Să căutăm acest mijloc și să-l vedem doar așa, ca pe o treaptă ce ne poate aduce mai sus în viață? Mințind poți câștiga poziții, poți impresiona pe cei din jurul tău, poți să câștigi inima persoanei cu care vrei să fii împreună, poți avea tot ce vrei. Aceasta este prima impresie și primul gând care înflăcărează inima când decizi că e mai bine așa, decât să spui adevărul.

Dar să nu uităm că orice lucru are un cost. Orice acțiune duce la o reacție și orice obicei va lăsa urme în persoana noastră, în sufletul nostru. Pentru că, până la urmă, orice minciună se știe pe sine ca fiind ceva ce nu se găsește în tabloul realității, deși în cele din urmă va schimba realitatea. Și mintea va ști întotdeauna că ceva nu este în regulă. Va exista mereu un colț de suflet care va ști că în spatele minciunii nu se ascunde adevărata persoană, ci doar o mască. Un nume fals, o voce falsă, o inimă falsificată. Minciuna își lasă mirosul greoi peste mireasma adevărului.

Totul trebuie gândit pe termen lung și aceasta ne aduce aminte și Augustin. Câtă greutate poate avea o minciună ce astăzi te ridică, dar mai târziu ți se va transforma într-o fantomă ce te bântuie? Niciodată minciuna nu dă drumul, nu face inima să fie împăcată. Singur adevărul ne face liberi. (Ioan 8:32) Și ar fi bine să învățăm să umblăm pe calea lui.