Imagine articol
Descoperă · 13 sept. 2019, 11:11:54

TRAUMA LUI JUNG ȘI ATMAVICTU

În autobiografia sa intitulată Memorii, vise, reflecții, scrisă în 1963, când avea 83 de ani, Jung își descrie copilăria într-o familie elvețiană foarte religioasă și conservatoare, în care mama și tatăl erau distanți și nu se discuta niciodată despre sentimente. Un băiat profund imaginativ, sensibil și serios, el a început să fie bântuit de coșmaruri terifiante, al căror conținut îl făceau să se simtă rușinat și „insuportabil de singur”. Eforturile sale de a discuta despre aceste experiențe interioare cu tatăl său, un preot dogmatic, sau cu mama lui, confuză și deprimată, l-au făcut să se simtă și mai rău, încât nu a mai încercat să-și comunice sentimentele și s-a retras în el însuși. În anii aceștia latenți, Jung a început să-și dea seama că în realitate el era două persoane într-un singur corp. Una dintre aceste persoane, a spus el,

a mers la școală și era mai puțin inteligentă, atentă, silitoare, decentă și curată decât mulți alți băieți. Cealaltă persoană era adultă – bătrână, de fapt – sceptică, neîncrezătoare, îndepărtată de lumea oamenilor, dar apropiată de natură – pământul, Soarele, Luna, vremea, toate ființele vii – și mai presus de orice de noapte, vise și orice lucrare nemijlocită a lui „Dumnezeu” în el. Imediat ce rămâneam singur, puteam trece în starea aceasta. În asemenea perioade știam că sunt demn de mine însumi… Am căutat prin urmare pacea și solitudinea „Celuilalt”, a celei de a doua personalități. (ibid.: 45)

Odată, în timpul primilor ani de școală, Jung a intrat într-o competiție scrisă cu colegii săi de clasă despre un subiect care îl pasiona. Când profesorul, care de obicei discuta lucrările în ordinea meritului, l-a menționat pe el ultimul, a fost zdrobit. Profesorul a scos atunci lucrarea lui Jung și a spus, „Avem aici o lucrare ce ar fi meritat primul loc, dar din păcate este o fraudă. De unde ai copiat-o, Carl? Mărturisește adevărul!” Jung i s-a aruncat la picioare furios și îngrozit, susținându-și în zadar nevinovăția. Dar profesorul s-a îndepărtat cu dispreț și colegii de clasă ai lui Jung l-au privit pieziș, zicându-și în sinea lor, „Aha, deci dintr-ăștia îmi erai”. „Am simțit atunci”, a relatat Jung, „că eram stigmatizat și că toate căile spre normalitate îmi fuseseră blocate.” (ibid.: 65)

Suferința cauzată de acest eveniment din viața lui a fost cumplită. A devenit obsedat de ea, dar nu a fost capabil s-o împărtășească altcuiva. Aceasta a durat câteva zile, „după care”, a povestit el,

s-a întâmplat ceva ce mai observasem în mine de câteva ori până atunci: s-a lăsat brusc o tăcere interioară, ca și cum s-ar fi închis o ușă capitonată la o încăpere gălăgioasă. M-a cuprins o stare de curiozitate rece (și detașare) și m-am întrebat: „Ce se petrece de fapt aici? Desigur, ești tulburat. Bineînțeles că profesorul este un idiot care nu-ți înțelege firea – adică nu o înțelege mai mult decât tine. Te tulburi atunci când nu înțelegi lucrurile.” (ibid.: 65-6)

În asemenea momente, a spus Jung ulterior, 

era ca și cum m-ar fi atins o răsuflare a măreței lumi a stelelor și a spațiului infinit sau ca și cum un spirit nevăzut ar fi intrat în cameră – spiritul cuiva mort de mult, dar care era totuși perpetuu prezent din veșnicie și până departe în viitor. Deznodăminte de felul acesta erau încununate cu haloul unui numen. (ibid.: 66)

Cam pe atunci, separarea lui Jung de el însuși și incertitudinea generală din lume au dus la punerea în scenă rituală a unei fantezii pe care la acea dată el nu a înțeles-o.

Aveam pe vremea aceea un penar galben, lăcuit, dintre acelea folosite de obicei de elevii din școala primară, cu o mică încuietoare și obișnuita riglă. La capătul riglei am cioplit un mic manechin lung de vreo cinci centimetri, cu redingotă, joben și ghete negre lucioase. L-am colorat cu cerneală neagră, l-am decupat din riglă și l-am pus în penar, unde i-am pregătit un pătuț. I-am făcut chiar și o manta dintr-o bucățică de lână. În penar am pus și o piatră din Rin, negricioasă, netedă și lunguiață, pe care o pictasem cu acuarele, încât să arate ca și cum ar fi împărțită într-o jumătate superioară și una inferioară, și pe care o purtasem multă vreme în buzunarul de la pantaloni. Aceasta era piatra lui. Toate acestea erau o mare taină. Am dus în secret penarul în podul interzis al casei și l-am ascuns, cu mare satisfacție, după o grindă de sub acoperiș. Mă simțeam în siguranță și sentimentul chinuitor de a fi în conflict cu mine însumi a dispărut. În toate situațiile dificile, ori de câte ori greșisem ceva, sau sentimentele îmi fuseseră rănite, sau când irascibilitatea tatălui ori neputința mamei mă oprimau, mă gândeam la manechinul meu culcat și învelit cu grijă și la piatra lui netedă și frumos colorată… Faptul că posedam acest secret a avut o influență formativă puternică asupra caracterului meu; îl consider factorul esențial al copilăriei mele. (ibid.: 21-2)

În aceste emoționante experiențe din copilărie vedem germenii tuturor lucrărilor de mai târziu ale lui Jung. Mai întâi s-a produs disocierea traumatică a psihicului – pur și simplu o durere insuportabilă pentru eul vulnerabil al unui copil, având ca rezultat clivajul defensiv care a încapsulat o parte a sinelui pe care am putea-o numi spiritul personal al lui Jung și i-a oferit siguranță în „cealaltă” lume, a inconștientului. A urmat apoi autovindecarea miraculoasă când psihicul colectiv inconștient a „avut grijă” de Jung elaborând un ritual simbolic. Funcția acestui ritual a fost să unifice psihicul predispus la fragmentare al băiețelului păstrând o imagine a spiritului său culcată în siguranță în penar împreună cu o piatră rotundă divizată, la fel ca psihicul băiatului, în două jumătăți, una luminoasă și cealaltă întunecată. Piatra aceasta, a recunoscut Jung mult mai târziu, a fost un simbol al Sinelui, o coniunctio oppositorum. Iar punerea în scenă rituală care a salvat de o manieră creativă spiritul lui Jung și l-a sechestrat într-un loc sigur nu s-a terminat odată cu cioplirea acelui manechin. Mult mai târziu, în 1920, pe când se afla în Anglia, Jung a cioplit două figuri foarte asemănătoare. Pe una dintre ele a reprodus-o ulterior în piatră și a amplasat-o în grădina lui din Kusnacht. „Numai în timp ce făceam lucrarea aceasta”, a spus Jung, „inconștientul mi-a furnizat un nume. El a numit figura Atmavictu – „răsuflarea vieții’” Răsuflarea vieții înseamnă, bineînțeles, „spirit”. 

Vedem în exemplul acesta cum inconștientul creativ, cu remarcabilul său proces-ritual simbolic, a venit să salveze psihicul traumatizat al lui Jung în copilărie. Jung a descris această lume internă aparent inteligentă ca „numinoasă”, referindu-se la calitățile ei senzitive nefirești și vădita ei înțelepciune, manifestată în desfășurarea simbolică transcendentală – ceva ce Jung a numit mai târziu „funcția transcendentală”. În aceste experiențe timpurii de salvare și autovindecare, Jung a avut experiența realității psihicului și a văzut semnificația suferinței sale – o semnificație care i-a reabilitat suferința și i-a permis s-o vadă sub specie aeternus– din perspectiva eternității. Aceasta face suferința suportabilă într-un mod care nu poate fi realizat între limitele înguste ale eului. 

Dar a mai existat și un alt aspect al lumii numinoase a lui Jung și al felului cum aceasta i-a salvat spiritul, pe care l-am omis în descrierea noastră de până acum – aspect aflat în coșmarurile terifiante ale lui Jung, și îndeosebi acela care urma „să mă preocupe întreaga viață” – coșmarul despre zeul falic subpământean care se hrănea cu carne omenească și părea echivalentul subteran al Domnului Isus care stătea pe tronul său din cer. În visul acesta Jung era pe o pajiște și a ajuns în dreptul unei gropi asemănătoare unui mormânt. „Cu teamă și ezitare”, el a coborât în această groapă pe niște trepte de piatră. 

În fundul gropii era o ușă cu boltă rotundă, acoperită cu o draperie verde… Curios să văd ce se ascunde dincolo, am tras-o deoparte. Am văzut în fața mea în lumina palidă o încăpere dreptunghiulară [de piatră], iar în mijloc un covor roșu care ducea spre o platformă scundă. Pe această platformă se afla un tron de aur de o minunată bogăție… Pe tron stătea ceva ce am crezut la început că este un trunchi de copac înalt de douăsprezece până la cincisprezece picioare și gros de circa un picior și jumătate sau două. Era ceva enorm, care ajungea până aproape de tavan. Dar avea o alcătuire ciudată: era făcut din piele și carne goală, iar deasupra era ceva asemănător unui cap rotund, fără față și fără păr. În chiar vârful capului era un singur ochi, privind nemișcat în sus… Lucrul acela nu se mișca, dar aveam impresia că în orice moment s-ar putea târî de pe tron asemenea unui vierme și să se îndrepte spre mine. Eram paralizat de groază. În clipa aceea am auzit de afară și de deasupra mea vocea mamei. Ea mi-a strigat: „Da, privește-l. Acela este mâncătorul de oameni!” Aceasta mi-a sporit și mai mult groaza și m-am trezit asudat și speriat de moarte. Multe nopți după aceea mi-a fost frică să adorm, temându-mă să nu am un alt vis la fel ca acela. (Jung, 1963: 11-12)

Jung a avut visul acesta la vârsta de numai trei ani. A spus că a fost „inițierea lui în tărâmul întunericului”. A fost prima experiență a lui Jung a laturii întunecate a numinosului – ceea ce mai târziu a numit „cealaltă față a lui Dumnezeu” – latura întunecată a imaginii divinității. Falsul, reprezentând conștientizarea lui emergentă a sexualității și puternica „alteritate”, purta ceea ce Jung a numit „spiritul htonian”. Mult mai târziu, reflectând asupra acestor lucruri, Jung a spus: 

Este o eroare foarte răspândită după care eu nu înțeleg valoarea sexualității. Dimpotrivă, ea joacă un rol important în psihologia mea ca o expresie esențială – deși nu singura – a plenitudinii psihice. Dar principala mea preocupare a fost să investighez, mai presus de semnificația personală și funcția biologică, aspectul ei spiritual și înțelesurile numinoase… Sexualitatea este de cea mai mare importanță ca expresie a spiritului htonian. Spiritul acela este „cealaltă față a lui Dumnezeu”, latura întunecată a imaginii divinității. Problema spiritului htonian m-a preocupat încă de când am început să studiez lumea alchimiei. (ibid.: 168)

Către sfârșitul vieții, pe Jung l-a pasionat în special ambivalența esențială a lui Dumnezeu și a Sinelui, cu alte cuvinte, realitatea esențială a răului. Tratatul lui major pe această temă este „Răspuns lui Iov” (1952), unde descrie latura tiranică sadică a lui Iahve din Vechiul Testament și lenta lui transformare prin suferința lui Iov în Dumnezeul iubitor al Noului Testament care s-a încarnat ca Christos. Iahve începe așadar atât ca Persecutor, cât și ca Protector – și numai după aceea evoluează în latura lui pozitivă. În pofida acestei „evoluții”, Jung s-a plâns întotdeauna că creștinismul a cedat în întregime Diavolului latura întunecată a vieții și l-a exclus din Treime, care este așadar un fel de mandala – sau imagine a Sinelui – incompletă. El a preferat imagistica întunecată a alchimiei, unde Sinele (ca perlă sau piatră filozofală) se găsea în stecore– în excremente. Și în locul lui Christos ca mediator al lui Dumnezeu, Jung l-a preferat întotdeauna pe Mercurius Duplex, care a fost în același timp un mântuitor și un distrugător, bun și rău, un Trickster diabolic și un mesager mântuitor al zeilor.

Cartea „Lumea interioară a traumei” scrisă de Donald Kalsched și publicată de Editura Herald poate fi achiziționată de aici.

Login Ca sa adaugi un comentariu trebuie sa te loghezi.

Articole Similare