Tipurile de atașament

Ce este atașamentul?

Se vorbește tot mai des despre nevoia de independență, de realizare personală, în vreme ce nevoi precum cea de atașament și de alinare, sunt considerate slăbiciuni. Studiile realizate în domeniul atașamentului pun în evidență contrariul și anume că una dintre caracteristicile principale ale funcționării sănătoase a personalității și a sănătății mentale este capacitatea de a crea legături emoționale cu alți indivizi.

Atașamentul este termenul prin care se definește o legătură emoțională stânsă între oameni. A spune despre o persoană că este atașată de cineva înseamnă că el are o predispoziție puternică de a căuta apropierea sau contactul față de acel individ, în anumite condiții.

Bowlby în lucrarea „O bază de siguranță. Aplicații practice le teoriei atașamentului”, pune la baza teoriei sale nevoia fundamentală de atașament a ființelor umane. Anterior se considera că atașamentul se formează dependent de nevoile de hrănire și sexuale, însă cercetările în domeniul atașamentului au arătat că, deși acestea au un rol important, atașamentul este independent față de acestea.

Tendința de a crea legături emoționale este considerată un element de bază al ființei umane, prezentă pe tot parcursul dezvoltării sale, încă de la început la nou-născut. Însă direcția pe care se va dezvolta această tendință este determinată de legătura timpurie mamă-copil și capacitatea ambilor părinți de a oferi copilului „o bază de siguranță”.

Această bază, de altfel, va fi cea de la care copilul să poată porni în explorarea lumii exterioare și la care să poată reveni, având certitudinea că va fi primit cu bunăvoință, că va fi îngrijit și alinat dacă se află într-o situație dificilă, că va fi mângâiat dacă este înfricoșat. Cu alte cuvinte, că părinții săi sunt disponibili pentru el.

În funcție de manifestarea „disponibilității” părinților se vor contura anumite tipare de atașament, care pot persista în timp, nefiind neapărat ca ele să rămână neschimbate. Aceste tipare de atașament vor determina maniera de relaționare a adultului.

TIPURILE DE ATAȘAMENT

Inițial au fost descrise de către Ainsworth, trei astfel de tipare de atașament iar ulterior, a fost adăugat și un al patrulea:

Tipul de atașament sigur/securizant: Adulții caracterizați de un atașament sigur, au relații care le vor aduce satisfacție și care sunt stabile în timp. Se simt confortabil în compania altor persoane, se simt confortabil ca cineva să depindă de ei, dar și să depindă de o altă persoană. Sunt persoane încrezătoare, deschise și înțelegătoare, care rezolvă problemele de relaționare într-o manieră constructivă.

Tipul de atașament anxios-rezistent: Atașamentul anxios-rezistent face ca adultul să fie mereu preocupat de relațiile apropiate, neliniștit cu privire la relația de cuplu. Are nevoie disperată de dragoste, dar pune tot timpul la îndoială dragostea partenerului. Este permanent îngrijorat că partenerul îl va părăsi. Este greu de mulțumit și rareori se simte iubit cu adevărat.

Tipul de atașament anxios-evitant: Anxios-evitantul evită relațiile, deși le dorește. Sentimentele lui sunt amestecate, deși are nevoie de apropiere unei alte persoane, face tot posibilul să o îndepărteze.

Tipul de atașament dezorganizat. Atașamentul dezorganizat este urmarea situațiilor traumatizante în care abuzul sau furia părintelui sunt percepute înfricoșătore. Neavând la cine să apeleze pentru alinare într-o astfel de situație, ulterior pe parcursul vieții va fi incapabil să dezvolte o relație emoțională cu o altă persoană.

Din acest punct de vedere, dorința de liniștire și sprijin în anuminte situații dificile a adulților nu este o trăsătură de imaturitate sau infantilism, ci este un semn al dezvoltării sănătoase. Deși, pe parcursul vieții, posibilitatea schimbării este mai mică decât în copilărie, schimbările pozitive, dar și negative, sunt totuși posibile la orice vârstă.

Suntem permanent vulnerabili în ceea ce privește dificultățile, în același timp însă, există tot timpul posibilitatea de a răspunde pozitiv influențelor favorabile. Iar acest fapt face posibil ca psihoterapia sau consilierea să funcționeze.

Articol scris de: Ramona Dragomir