Descoperă · vineri, 22 nov.

Respiro Help

Tiparele de atașament în copilărie și în cuplu

Doar un scenariu...

Uneori poate ni s-a întâmplat să observăm la alții, alteori, uitându-ne cu sinceritate, poate ne dăm seama că ni s-a întâmplat și nouă să intrăm în relații de cuplu dificil de gestionat.

Poate că scenariul următor vă este familiar: Ea este o femeie bine ancorată în viața sa, cu o profesie ce îi aduce satisfacții, prieteni în jurul său și o viața socială activă, o femeie căreia îi este bine în pielea sa. La un moment dat, Ea îl întâlnește pe El, un tip carismatic care o cucerește și împreună cu care începe o relație ce îi dă fluturi în stomac. Fluturii durează însă doar o lună-două, apoi Ea simte că El începe să se retragă, într-o zi cu o scuză că întârzie, în altă zi cu o anulare de ultim moment a întâlnirii, în alta cu un refuz cât se poate de clar de a da curs unui program comun, pentru ca ușor-ușor să nu mai existe predictibilitate în dinamica lor de cuplu. Ea simte că ceva nu este în regulă. Fără să își dea seama ajunge să își petreacă serile singură acasă așteptând ca El să-i dea un semn, astfel încât Ea să fie disponibilă, să fie acolo pentru El și pentru relația lor. Ea suferă, suferă și El, căci se iubeau, dar El îi mărturisește că nu poate să continue să se vadă, că simte că se sufocă într-o relație, că El nu poate să își asume astfel de angajamente, că nu este făcut pentru ceva serios.

De ce? 

Invariabil în legătură cu astfel de situații de viață revine stereotipic întrebarea: de ce? De ce mi s-a întâmplat mie? De ce s-a purtat așa? De ce nu pot avea și eu o relație stabilă? Și tot așa....

Toate aceste întrebări își găsesc un bun răspuns în însuși scheletul unei relații, și anume în atașament. Tipul de atașament pe care îl dezvoltăm încă din copilăria mică față de figura de atașament, care de cele mai multe ori este mama, și pe care îl mai șlefuim sub influența evenimentelor ulterioare de viață, își spune cuvântul și în relația de cuplu.

Atașamentul 

La copii, stilurile de atașament se formează în funcție de felul în care figura de atașament – mama, bunica sau o altă persoană care a crescut copilul – se raportează la acesta și îi satisface nevoile.  

Dacă mama răspunde prompt și pozitiv nevoilor copilului, el va dezvolta un atașament securizant față de ea, simțindu-se încrezător în relația lor, primind mesajul că este văzut și auzit și starea sa de bine este importantă pentru mamă. Dacă mama răspunde impredictibil și oscilant nevoilor copilului, uneori fiind distantă emoțional, iar alteori intruzivă, copilul va dezvolta un atașament anxios/ambivalent față de ea. Mamele care resping inițiativele de contact ale copilului, fiind reci și impenetrabile emoțional, vor determina un atașament evitant al copilului.  

Tipurile de atașament manifestate de adulți în relațiile de cuplu sunt similare cu cele dezvoltate de copii. 

Cum recunoaștem tiparul partenerului ? 

În general adulții cu un stil de atașament securizant sunt persoane centrate în sine, sunt calzi, se simt confortabil în cuplu, oferind confort și stabilitate partenerului, satisfăcându-i acestuia nevoia de a fi iubit și acceptat. 

Adulții anxioși sunt cei care sunt foarte dornici de apropiere față de partener, sunt foarte preocupați de relație și se îngrijorează exagerat cu privire la faptul că partenerul ar putea să nu îi (mai) iubească. 

Evitanții în cuplu sunt cei care simt că intimitatea dintr-un cuplu le amenință independența și astfel țin partenerul la o anumită distanță, pentru ca în final, de multe ori să se simtă amenințați de asumarea unor angajamente serioase și să părăsească relația.  

Aduții anxioși și evitanți sunt copiii cărora nu li s-au satisfacut corespunzător nevoile, care s-au simțit în medii „neprietenoase” în relația cu mama, iar la vârstă adultă ajung să aducă în cuplu tiparele disfuncționale de raportare la partener. 

Când mesajul către copii este că nu pot conta pe iubirea si grija mamei, ca adulți, aceștia fie ajung să nu se atașeze, pregătindu-se aprioric pentru a putea merge cu ușurință mai departe dacă partenerul nu le-ar mai fi alături – evitantul, fie pot avea exact comportamentul opus, insistând să rămână în relația de cuplu, dar fiind mereu în alertă să nu o piardă – anxiosul.

Atașamentul este în genele noastre

Atașamentul este în genele noastre, așa că îl manifestăm indiferent de vârstă. Diferența este că un copil, pentru a se simți în siguranță, are nevoie să fie și în proximitatea fizică a persoanei învestite cu atașament, în timp ce pentru un adult este securizantă doar certitudinea că partenerul este disponibil emoțional, chiar dacă nu îi este fizic alături.  

Ca și în cazul copiilor care au nevoie de o bază emoțională sigură cu mama pentru a putea să rupă dependența față de ea și să se aventureze în explorarea lumii înconjurătoare, paradoxul dependenței funcționează similar și pentru un adult – pentru a-și putea orienta atenția și în afara relației și pentru a duce o viață echilibrată, este necesar ca alăuri să existe un partener pe care îl simte disponibil emoțional. 

Cum ne alegem partenerul?

Cunoscând deja cele de mai sus, putem cu mai multă ușurință să identificăm atât propriul stil de atașament, cât și pe cel al unui posibil partener, astfel încât să evităm asocierile care cu siguranță vor produce suferință, cum ar fi o Ea cu un stil de atașament anxios, într-o relație cu un El evitant, ca în povestea de mai sus.

O persoană cu un atașament evitant nu va fi dispusă la o relație foarte apropiată, întrucât pentru ea intimitatea  echivalează cu pierderea libertății, astfel că ea în mod firesc nu simte prea tare nevoia de apropiere față de partener. Pentru două persoane evitante ipoteza unei relații de cuplu împreună este cvasi-inimaginabilă. De asemenea, o relație între o persoană cu un atașament anxios și un evitat poate fi extrem de invalidantă pentru anxios.

Partenerul cu un stil anxios de atașament, fiind extrem de dornic de apropiere și totodată hipervigilent, devine copleșit de anxietate când simte că partenerul se îndepărtează. Întrucât îi lipsește de obicei asertivitatea, devine teatral și dramatic în astfel de situații. Dacă însă anxiosul are un partener cu un atașament securizant, care este dispus să îi spulbere temerile privitoare la relație, se va transforma într-un partener devotat și cald. Relația dintre doi parteneri cu atașament anxios este foarte probabil să fie una dramatică, având în vedere că niciunul nu poate să îi susțină celuilalt nevoia de siguranță relațională. 

Adultul cu un atașament securizant, fiind un partener centrat în sine și în relație, ce înțelege și răspunde nevoilor emoționale ale partenerului, foarte probabil nu se va lăsa prins într-o relație cu un evitant, înțelegând de la bun început că acesta nu îi poate răspunde nevoilor emoționale.  

Cunoscând felul în care funcționează atașamentul, înainte de a intra într-o relație romantică, ne putem apleca atenția și asupra măsurii în care acea persoană ne-ar putea satisface nevoile emoționale și putem decide asumat să nu intrăm într-o relație cuplu cu un partener ale cărei tipare nu pot să ne susțină afectiv.     

Autor: Oana Raluca Gavrilescu

    

 

 

Login Ca sa adaugi un comentariu trebuie sa te loghezi.

Articole Similare

10 adevăruri științifice despre oamenii îndrăgostiți
Iubirea este una dintre cele mai importante emoții pe care le experimentăm și totuși deseori este atât de greu de înțeles.
Abilități academice sau sociale? – dezvoltarea preșcolarului (I)
Între preocupările părintelui modern, poți identifica tot mai des grija pentru abilitățile „academice”.
Fenomenul bullying. Ce este și cum poate fi recunoscut?
Bullying-ul este definit ca fiind un comportament intenționat, ostil, repetat de-a lungul timpului, care implică un dezechilibru de putere.
Ce este și ce presupune psihoterapia?
Dacă toate informațiile pe care le cunoști despre psihoterapie provin de la televizor sau din filme, este posibil să ai câteva noțiuni greșite despre ceea ce se întâmplă în cabinetul unui psiholog.
Sinuciderea și prevenirea ei
Sinuciderea este a doua cauză de deces pentru tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani.