Descoperă care sunt etapele prin care poți trece după o despărțire dureroasă

Etapele unei despărțiri semnificative pot fi dureroase

Plângi, te simţi copleșit/ă de durere, simţi un gol imens în sufletul tău care pare imposibil de acoperit, priveşti cu frică spre viitor şi cu regret spre trecut. Un nod în gât te sâcâie şi începi să tremuri, te ţii cu mâinile de tâmple şi nu îţi vine să crezi că ai ajuns aici. Amintirile clipelor petrecute împreună te năpădesc, iar gândurile tale o iau razna, nu le poţi opri. Se zice că noaptea este un sfetnic bun, dar tu nu poţi pune geană pe geană. Te ustură ochii de la atâta plâns, iar viitorul tău pare fără speranţă.

Uneori simţi că nu mai ai aer, iar neliniştea interioară este la ordinea zilei. Te vezi singur/ă şi nu ştii cum să funcţionezi. Ți se pare că ai două picioare stângi şi abia acum înveţi să mergi. Sentimentul de singurătate te copleşeşte şi uneori ai senzaţia că nu mai poţi continua, că înnebuneşti. Bucuria celor din jur te lasă indiferent/ă, iar uneori chiar te agasează.

Dintr-o dată tot ce observi în jurul tău sunt cupluri fericite şi bună dispoziţie. Câteodată simţi că eşti incapabil/ă să simţi orice fel de emoţie, iar câteodată oscilezi de la disperare, tristeţe profundă, la furie şi dorinţa de răzbunare, pentru că mai apoi să te simţi din nou copleşit/ă de durere. Organizarea activităţilor este un chin, iar finalizarea acestora este uneori o misiune imposibilă. Planurile tale sunt date peste cap, iar viaţa pe care o ştiai tu, nu mai există. Şi asta, pentru că persoana în care ai ales să investeşti sentimente nu îţi mai împărtăşeşte dragostea, viziunea de viitor, nu mai doreşte să facă parte din prezentul şi viitorul tău.

Necesitatea procesului de doliu după o despărțire dureroasă

Nu te-ai gândit niciodată că durerea emoţională o poţi resimţi în trup. Dar da, uneori te doare tot corpul şi asta pentru că la nivel cerebral, se activează aceleaşi zone responsabile pentru durerea fizică. De asemenea, creierul nostru nu face diferenţa dintre tipurile de pierdere (deces, despărţire etc.), de aceea reacţiile emoţionale şi etapele traversate sunt similare. Vorbim aici despre negare, furie, negociere, depresie şi acceptare.

Procesul de doliu este unul personal, care nu are timp limită şi nicio reţetă de „aşa trebuie făcut”. Persoanele care trec printr-o pierdere (fie că vorbim despre o despărţire sau un divorţ) nu trec neapărat prin toate aceste stadii sau în această ordine. Adesea este un du-te-vino între aceste faze, până când într-un final, ajungi la detaşare emoţională şi acceptare. Modul în care a avut loc despărţirea contează foarte mult în procesul de recuperare.

Motivele unei separări sunt multiple, însă atunci când acestea se referă la abuzuri fizice, emoţionale sau infidelitatea partenerului, durerea este cu atât mai mare, recuperarea este mai dificilă şi nu este exclus că persoană părăsită, să resimtă simptome asemănătoare stresului post-traumatic, pentru că în definitiv, discutăm despre o traumă.

Timpul nu vindecă toate rănile! Dacă ar fi aşa, nu ar mai există procese de pierdere nerezolvate şi nu ar mai exista durere din trecut care să te „sâcâie” din când în când şi care să se activeze în momente specifice asociate cu experienţe din trecut. Durerea care nu este înfruntată, nu dispare, rămâne în interiorul tău şi mocneşte. Cu cât negarea durerii este mai mare, cu atât creşte riscul ca problemele să rămână nerezolvate, făcând ca fiecare pierdere să fie şi mai dureroasă şi mult mai greu să îi faci faţă.

A face faţă unei pierderi şi a o înfrunta, înseamnă curaj, o viaţă mai fericită şi relaţii mai sănătoase. De aceea, pentru ca timpul să fie aliatul tău, este de preferat să înfrunţi şi să accepţi durerea resimţită, să îi faci faţă, nu să o negi. În prima faza te poţi simţi că „lovit/ă de tren”, nu îţi vine să crezi că despărţirea a avut loc, că ţi se poate întâmpla ţie aşa ceva, sau chiar nu conştientizezi că este vorba de o despărţire. Simţi că te doare, dar vrei să ascunzi suferinţă sau chiar o negi. Această incapacitate de a vedea realitatea poate să dureze de la câteva ore, zile, săptămâni sau chiar luni. Negarea este un mecanism de apărare care ne ajută, pe moment, să nu resimţim din plin emoţiile negative produse de separare.

Dacă eşti printre persoanele care nu au prevăzut despărţirea, atunci această faza va dura mult mai mult. Adesea durerea asociată cu despărţirea, soseşte în episoade imprevizibile, care vin şi dispar. Intensitatea emoţiilor resimţite te poate speria, dar acest lucru este normal. Nu înnebuneşti, nu pierzi controlul. Traversezi un proces de doliu. Vor exista perioade foarte dificile, dar ceea ce simţi pe moment, nu va ţine o veşnicie.

Ruminaţiile excesive legate de fostul partener şi relaţie, în detalii excesive, este o componentă importantă în procesul de acceptare a pierderii, dar de asemenea poate să îţi dea sentimentul că înnebuneşti. Te gândeşti la nesfârşit la momentul despărţirii şi retrăieşti momentele fericite. Mintea ta pendulează permanent între imaginea persoanei de care te-ai îndrăgostit, cu care te-ai căsătorit şi persoana care te-a rănit. Scenariile şi conversaţiile trecute se succed cu rapiditate în mintea ta, într-un mod haotic, iar emoţiile tale reacţionează la filmul derulat în creierul tău. Tot ceea ce îţi doreşti este să opreşti filmul, dar nu poţi. Ruminația, această constantă, poate să fie înnebunitoare, dar surprinzător, din punct de vedere psihologic, acest proces este necesar pentru a putea trece peste decepţia amoroasă.

Nu va dura la nesfârşit şi nu înseamnă că nu o să treci peste. Înseamnă că eşti în proces de a depăşi momentul. Chiar dacă este epuizant şi aparent contradictoriu, ruminația constantă este despre a renunţa şi nu a păstra. După o despărţire, furia este o reacţie normală. Când ceva ţi-a fost luat, adesea oamenii se simt furioşi, chiar mânioşi. Dacă a te simţi furios este normal, a reacţiona comportamental când simţi furie, nu este. Poţi şi este de preferat să să îţi conştientizezi sentimentul de furie, să ţi-l atribui, să scrii şi să vorbeşti despre furia ta. Într-un final se va disipa. Dacă încerci să îţi reprimi această emoţie puternică, pentru că te gândeşti că nu este „normal” sau este „inacceptabil” se va manifesta sub alte forme, cel mai adesea, îţi vei „vărsa” furia pe oamenii nevinovaţi din jurul tău. Furia îţi aparţine. Accept-o. Ocupă-te de ea.

Tristeţea şi furia sunt două fețe ale aceleași monede. Adesea, vei resimţi în procesul tău de „doliu” că atunci când îţi vei exprima furia, aceasta va duce la tristeţe şi viceversa. Vina este de asemenea o parte importantă în acest proces. Indiferent cât de bine te-ai comportat în relaţie, eşti om, astfel încât întotdeauna vor exista semne de întrebare referitoare la ceea ce s-a făcut, la ce nu s-a făcut sau la ceea ce se putea face, la lucruri care s-au spus sau nu s-au spus. Întotdeauna vor exista lucruri pe care ai fi dorit să le fi schimbat, dar vina este un sentiment neproductiv şi adesea contraproductiv. Să rămâi prins în spirala vinovăţiei, este cel mai mare obstacol care stă în calea recuperării tale. Te împiedică să accepţi ceea ce s-a întâmplat şi îţi oferă un sentiment fals că deţii controlul asupra situaţiei şi că o poţi îndrepta. Dar în realitate nu poţi.

Adesea, în cazurile în care despărţirea s-a produs din cauza infidelităţii partenerului, acesta va încerca să îşi justifice comportamentul prin blamarea celuilalt, când în realitate, nu are nimic de a face cu partenerul înşelat. Riscul să cazi în capcana vinovăţiei este mare. Însă, în acest context, nu are sens să te învinovăţeşti pentru infidelitatea partenerului tău, nu are legătură cu tine, ci cu propria sa persoană.

După fiecare pierdere, mintea încearcă să pună cap la cap informaţiile şi să reîntregească lumea, la fel cum era înainte. Când pierdem o persoană simţim un impuls să o căutăm. Este modalitatea minţii noastre de a ordona lumea aşa cum „ar trebui” să fie. Tendinţa de a cauta persoana care a părăsit relaţia, apare atunci când durerea asociată pierderii este la intensitate maximă şi poate să fie resimţită ca un distres major.

Ataşamentul faţă de lucrurile/persoanele familiare ne face să ne simţim în siguranţă chiar şi într-o lume încare acest ataşament este nesănătos şi chiar distructiv. Ambivalenţa emoţională este foarte comună imediat după despărţire. Oamenii au tendinţa să creadă că ar trebui să simtă doar iubire, ură, furie sau tristeţe. Când în realitate situaţia este foarte diferită. Pentru aceeaşi persoană, la intervale scurte de timp, poţi să oscilezi între sentimente de iubire şi ură, între tristeţe şi furie. Iar acest lucru poate să fie foarte debusolant.

Reţine că este în regulă să simţi aceste oscilaţii în sfera emoţională. Nu vei înnebuni. Şi nu încerca să te forţezi să simţi orice fel de emoţie. Câteodată te vei simţi lipsită de sentimente, iar acest lucru este normal. Nu există un mod corect de a simţi. Fiecare suntem unici, drept urmare, acest proces de acceptare a pierderii este diferit de la persoană la persoană. Cele mai problematice simptome în cazul unei despărţiţi sunt cele de anxietate şi depresie. Câteodată ele sunt atâta de puternice, încât este nevoie de intervenţie psihiatrică. Nu este nicio ruşine să apelezi la medic. Este un act de curaj să admiţi că ai o problema şi trebuie rezolvată.

Într-un final, vei găsi sensul şi semnificaţia în ceea ce s-a întâmplat în viaţa ta. Dar pentru acest lucru este nevoie de timp. Nu te grăbi, nu pune şi mai multă presiune pe tine. Acceptă-ţi emoţiile, discută despre ele, înţelege-le. Şi cel mai important, nu nega suferinţa.

Un articol scris de:

Psihoterapeut Lavinia Tautu