Supraviețuirea în urma suicidului unui membru al familiei

În 2018, 48.344 de persoane s-au sinucis în Statele Unite; vârstele lor erau cuprinse între 2 și  85 de ani (conform Centrului pentru Prevenirea și Controlul bolilor, 2020).

Ce impact are suicidul unei rude asupra supraviețuitorilor? Conform lui de Groot și Kollen (2013) și Jordan și McMenamy (2004), repercusiunile pot include:

• depresie și anxietate
• tulburări psihosomatice
• iritabilitate și furie
• evitare, neîncredere și separare
• vină și rușine
• tulburare de stres post traumatic

Unele dintre cele mai serioase consecințe pentru supraviețuitori sunt sechelele suicidului, care constau în încercări, ideații și planuri de suicid. Unii cercetători explică acest lucru ca pe o funcție a durerii psihice, care este diferită de depresie și neputință și mult mai asemănătoare cu angoasa și disperarea (Campos, Holden & Santos, 2018).

Deși pierderea unei rude prin suicid poate fi extraordinar de dureroasă, este de importanță psihologică să înțelegem cine a fost sinucigașul și pe cine numim supraviețuitor (vom numi membrii familiilor lasate în urmă „supraviețuitori”). De exemplu, copiii ai căror părinte a murit prin suicid, tind să se confrunte cu mai multă suferință psihologică (depresie sau anxietate) și mai multe probleme comportamentale (performanțe școlare reduse, interiorizare, izbucniri, probleme de adaptare socială) decât copiii ai căror părinți au murit de cauze naturale (Cerel, Fristad, Weller & Weller, 1999). Diferența poate fi atribuită rușinii pe care copilul o simte din cauza stigmei din jurul suicidului, precum și incapacității de a înțelege de ce părintele a recurs la acest gest.

Efectul asupra adultului supraviețuitor este de asemenea dureros și dezolant. Pentru cei care au pierdut un partener, suferința poate fi chiar mai mare decât a celor care au pierdut un frate, o soră sau un părinte, din cauza pierderii intimității, dependenței și suportului. (de Groot & Kollen, 2013).

Jaques (2000) discută mai multe probleme care impactează abilitatea adultului supraviețuitor de a gestiona și de a trece peste suicidul unui membru al familiei.

• Membrii familiei își oferă suportul unul celuilalt, sau apar învinuirea și resentimentele?
• Pot adulții supraviețuitori să caute ajutor în afara familiei sau sunt împiedicați de rușine și vină?
• Caută adulții supraviețuitori consolare și împuternicire în convingerile lor religioase?
• Există diferențe de adaptare la situație pentru bărbați și femei din cauza așteptărilor societății? (de exemplu femeile își exprimă emoțiile direct, în timp ce bărbații le ascund, deși suferința interioară este la fel de mare).
• Are la dispoziție supraviețuitorul resurse sociale și religioase care să ofere suport în mod sănătos și să nu fie supus prejudecăților și neînțelegerilor legate de suicid?

Majoritatea profesionișilor din domeniul sănătății mintale sunt de acord că recuperarea în urma doliului presupune acceptarea realității pierderii și procesarea emoțiilor. Copiii au nevoie să fie ajutați să găsească o cale de adaptare și înțelegere a morții părintelui. Comunicarea privind moartea trebuie să fie potrivită vârstei, dar totuși realistă. Mai mult, ei vor trebui asigurați că li se va purta de grijă fizic și emoțional. Abordând problema astfel poate ajuta copilul să jelească - o emoție care ar putea apărea în diferite etape ale vieții lui (Mitchell, Wesner, Brownson, Dysart-Gale, Garand, & Havill, 2006).

Există atât copii, cât și adulți supraviețuitori, care trăiesc doliul mult mai intens decât se așteaptă de la ei. În aceste situații se recomandă intervenție psihologică, în special în cazurile în care există și gânduri sau tentative de suicid. Este important, și chiar dezirabil, ca supraviețuitorii să caute specialiști cu experiență în lucrul cu persoanele care au avut un suicid în familie. Tratamentul ar putea include terapie cognitiv comportamentală, cu efect în reducerea reacțiilor la doliu, tratament medicamentos pentru persoanele cu simptome psihiatrice problematice și psihoterapie de familie, pentru a ajuta membrii să își exprime sentimentele și să să învețe să își acorde suport și validare unii celorlalți.

Jaques (2000) nota că Dunne, McIntosh și Dunne-Maxim (1988) au oferit câteva sugestii pentru terapeuții care lucrează cu persoanele care au experimentat o astfel de situație. Acestea includ:

• Acceptarea faptului că persoana va supraviețui acestui eveniment, chiar și atunci când nu are speranță;
• Recunoașterea faptului, că deși intense și copleșitoare, emoțiile negative ce urmează suicidului sunt normale, dar se vor diminua;
• Acceptarea furiei;
• Normalizarea gândurilor despre autovătămare și suicid;
• Urmărirea durerii și a reacțiilor fizice la durere (insomnie, lipsa apetitului etc);
• Acordarea de timp și răbdare în procesul de vindecare precum și evitarea deciziilor majore în acest moment;
• Acceptarea schimbării permanente și conștientizarea faptului că persoana o poate depăși;
• Căutarea ajutorului în persoanele disponibile emoțional.

Pentru supraviețuitori, nevoia de a jeli într-o manieră sănătoasă este critică în promovarea abilității de adaptare și depășire a momentului. De fapt, unii cercetători consideră că o schimbarea psihologică pozitivă poate urma unei crize majore. Tedeschi și Calhoun (2004) au dezvoltat o teorie numită „creșterea post-traumatică”. Aceștia explică faptul că după ce o persoană experimentează o situație de viață semnificativ negativă, încercările sale de a se adapta la stresul extrem se pot transforma în creștere și dezvoltare. Acest tip de creștere nu se aseamănă cu „reziliența, optimismul și sensul coerenței”; aceste caracteristici contribuie la gestionarea adversității, pe când creșterea post-traumatică creează o schimbare individuală dincolo de adaptare. Zbuciumul pe care oamenii îl îndură în procesul de adaptare și supraviețuire în noua realitate de după traumă este ceea ce ajută la creștere.

Acest lucru nu înseamnă că tristețea și durerea dispar; totuși, Tedeschi și Calhoun au descoperit că această creștere ia forma următoarelor:

• Apreciere superioară a sensului vieții și priorităților;
• Relaționare mai profundă cu cei din jur;
• Un sentiment mai puternic de forță personală;
• Iderntificare de noi posibilități și alternative de a trăi;
• Dezvoltare spirituală.

Moartea unui membru al familiei prin suicid poate avea efecte profunde asupra supraviețuitorilor. Ei vor avea nevoie de suport pozitiv de la cei din jur și timp de vindecare. Adaptarea lor depinde în mare măsură de abilitatea și dorința proprie de a trata cu pierderea și doliul, pe lângă recunoașterea dezvoltării în lupta cu care se confruntă.

Sursa: https://www.psychologytoday.com/intl/blog/emotional-nourishment/202009/surviving-family-member-s-suicide

Bibliografie:

Campos, R. C., Holden, R. R., & Santos, S. (2018). Exposure to suicide in the family: Suicide risk and psychache in individuals who have lost a family member by suicide. Journal of Clinical Psychology, 74(3), 407-17. DOI:10.1002/jclp.22518

Centers for Disease Control and Prevention. (2020). 2018, United States suicide injury deaths and rates per 100,00. https://www.cdc.gov/nchs/fastats/deaths.htm

Cerel, J., Fristad, M. A., Weller, E. B., & Weller, R. A. (1999). Suicide bereaved children and adolescents: A controlled longitudinal examination. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 38(6), 672-9. DOI:10.1097/00004583-199906000-00013

de Groot M., & Kollen, B. J. (2013). Course of bereavement over 8-10 years in first degree relatives and spouses of people who committed suicide: Longitudinal community based cohort study. British Medical Journal, 347(7928), 1-11. doi: 10.1136/bmj.f5519

Dunne, E., McIntosh, J., & Dunne-Maxim, K. (1988). Suicide and its aftermath. Norton.

Jaques, J. D. (2000). Surviving suicide: The impact on the family. The Family Journal: Counseling and Therapy for Couples and Families, 8(4), 376-9. doi.org/10.1177/1066480700084007

Jordan, J. R., & McMenamy, J. (2004). Interventions for suicide survivors: A review of the literature. Suicide and Life-Threatening Behavior 34(4), 337-49. DOI:10.1521/suli.34.4.337.53742

Mitchell, A. M., Wesner, S., Brownson, L., Dysart-Gale, D., Garand, L., & Havill, A. (2006). Effective communication with bereaved child survivors of suicide. Journal of Child and Adolescent Psychiatric Nursing, 19(3), 130–6. doi: 10.1111/j.1744-6171.2006.00060.x

Tedeschi R. G. & Lawrence G. Calhoun, L. G. (2004) Target article: Posttraumatic Growth: Conceptual foundations and empirical evidence. Psychological Inquiry, 15(1), 1-18, DOI: 10.1207/s15327965pli1501_01