Efectele agresivității parentale asupra copiilor
Ca părinți încercăm, să oferim copilului tot cee ace el are nevoie, fiind mereu într-o competiție cu noi înșine pentru a fi cei mai buni părinți. Cu toate acestea, din diverse motive, în anumite momente ajungem să recurgem la violență verbală sau fizică. Ceea ce ne apare ca ultimă soluție, ca variată de a-l face pe copil să ne asculte – bătaia – poate aduce repercursiuni grave atât pentru dinamica familiei, cât și pentru dezvoltarea copilului.
Agresivitatea părintelui poate genera un comportament de evitare din partea copilului. Acesta se gândește că poate pierde dragostea, aprecierea și respectul părintelui. Teama poate deveni un factor de stres, iar dacă se cronicizează, va solicita organismul din punct de vedere fiziologic. Acest fapt îl poate face vulnerabil la boli și infecții. Așadar, trauma agresiunii față de copil poate avea urmări grave atât de ordin fizic, cât și psihic.
Dintre reacțiile psihologice recurente la stres, amintim: anxietatea, furia, agresiunea, depresia, dificultăți cognitive. În funcție de modul de percepere al copilului, agresiunea din partea părintelui poate genera anxietate. Dacă acel copil va tinde să catastrofeze acea situație, să o amplifice în sens negativ sau dacă evenimentul are un impact major asupra sa, el poate dezvolta simptome grave de anxietate, asociate cu tulburarea de stres post-traumatică. Există mai multe categorii de simptome. Una dintre ele presupune o detașare față de ceilalți, față de evenimentele din viața cotidiană, pierderea interesului pentru activități practicate în trecut, lipsa unor reacții emoționale. Al doilea set de simptome implică retrăirea repetată a respectivei traume. De asemenea, se mai întâlnesc deseori și urmări precum coșmarurile, insomniile și incapacitatea de concentrare.
De asemenea, dacă acel copil are o toleranță scăzută la frustrare, în acest caz, nu poate suporta nici măcar ideea de a fi agresat de către părinte, poate deveni furios și poate recurge la acte de violență. Deci acesta, simțindu-se frustrat și nedreptățit poate reacționa la fel ca și părinții lui, răsfrângându-și aceste emoții negative asupra altora sau asupra unor obiecte. Astfel, putem concluziona că și părintele care a recurs la violență poate fi victima unor evenimente traumatice, și, astfel, se formează un cerc vicios în care stresul este sursa agresivității.
Dificultățile cognitive se referă la incapacitatea de concentrare, de rezolvare a sarcinilor cotidiene, dificultăți în ceea ce privește relațiile sociale și o predispoziție spre emoții negative, chiar instabilitate emoțională. Din punct de vedere fiziologic, stresul este privit prin prisma unui sindrom general de adaptare, care cuprinde 3 faze specifice: faza de alarmă, în care organismul se pregătește să lupte cu o potențială amenințare, faza de rezistență prin care organismul încearcă să se adapteze la situația stresantă, fie prin evitarea ei, fie prin confruntarea ei directă, iar ultima fază, cea de epuizare apare în situația în care organismul este incapabil să se lupte cu amenințarea și, astfel își va irosi resursele încercând să pună în practică alternativa aleasa în faza anterioară. Acest tipar de reacție poate fi declanșat de numeroși factori stresanți, fie ei fizici sau psihici. Epuizarea repetată sau prelungită a resurselor fiziologice, datorită expunerii pe o perioadă mai îndelungată la agenți stresanți, care nu pot fi evitați sau înfruntați va genera o serie de tulburări fiziologice (tulburări de adaptare), care vor reduce capacitatea organismului de a lupta cu alți agenți stresanți, inclusiv cu cei care produc infecții și boli.
Persoanele care suferă de tulburarea de stres post-traumatic, în cazul nostru, copiii, sunt mai sensibile din punct de vedere fiziologic la situații care le amintesc de trauma trăită. Stresul cronic poate duce la afecțiuni precum: ulcerații, boli de inima, tensiune arterială ridicată. De asemenea, sistemul imunitar poate fi afectat, iar astfel organismul este mult mai predispus la apariția bolilor sau infecților.
Totodată, copiii care au de-a face cu violența în familie se pot angaja în diverse comportamente de risc (fumatul, consumul de alcool și droguri), care pot și ele, la rândul lor să influențeze în mod negativ starea lor de sănătate. Comportamentele de risc presupun predispoziție spre îmbolnăvire, înseamnă comportamente nocive pentru propria noastră persoană, pentru propria noastră sănătate fizică și mentală. Însă, acești copii abuzați pot recurge deseori la astfel de metode pentru a evada, pentru a uita o perioadă de problemele, de traumele care îi urmăresc, și, din nefericire, nu conștientizează că astfel își înrăutățesc situația. De multe ori, pentru a se debarasa de stresul familial și de a face față situațiilor de agresiune parentală, copiii se folosesc de activități care să îi determine să uite de probleme. De cele mei multe ori, însă, aceștia nu apelează la practici adaptative (spre exemplu, un sport), ci tind să se angajeze în comportamente dezadaptative (fumat, consum de alcool sau druguri). Acei copii vor întâmpina dificultăți din punct de vedere al integrării sociale. Se vor simți poate neînțeleși sau inadaptați. Vor recurge la diferite comportamente doar pentru a fi acceptați de către ceilalți. În acest fel, se pot angaja în aceste comportamente de risc, pe care, acel anturaj le poate încuraja.
Cu toate că aceste comportamente dezadaptative îi pot face pe copii să se elibereze, pe moment, de urmările negative ale abuzului sau agresivității parentale, practicate în mod consecvent nu vor face decât să le înrăutățească starea fizică și psihică și să îi facă mai vulnerabili decât erau.
Deseori se întâmplă ca acel copil care a asistat la agresiune sau a și simțit-o pe pielea lui să devină și el, la rândul său agresiv cu familia sau cu cei apropiați, odată ajuns la vârsta adultă. Familia abuzivă devine un model (indezirabil), oferă un tipar comportamental care va fi asimilat și folosit ulterior. Deci, este foarte probabil ca acei părinți să fi suferit și ei la rândul lor aceleași traume, pe care ajung să le producă și ei copiilor lor.
Un artcol scris de: Maria Moga
