Cel mai sincer prieten al meu este emoţia

Ai observat vreodată cum reacţiile tale la un anumit stimul nu sunt mereu aceleaşi? Cum ţipătul unui copil uneori te sperie, iar altădată te irită? Când vestea unui eveniment social uneori îţi provoacă curiozitate, altădată anxietate? Dar când raionul de dulciuri din supermarket uneori este extrem de seducător, iar altădată foarte uşor de evitat, deşi produsele sunt aceleaşi? Toate situaţiile acestea au un numitor comun: emoţiile. În acest articol urmăresc să îţi ofer o perspectivă mai clară asupra celui mai pregnant element atunci când e vorba despre experienţa umană: emoţiile.

Deci, CE sunt emoţiile?

În cartea „Discovering Psychology” (Hockenbury & Hockenbury, 2007) emoţia este definită drept o stare psihologică complexă care include trei componente: o experienţă subiectivă, un răspuns fiziologic şi un răspuns comportamental ori expresiv.

Să luăm un exemplu. Fac o drumeţie prin Carpaţi şi brusc aud nişte sunete ce pot fi paşii unui urs. Inima începe să îmi bată mai tare, simt cum brusc mi se încălzeşte corpul, iar aerul parcă a devenit mai greu de respirat. Acesta e răspunsul fiziologic. Grăbesc incontrolabil pasul, păstrând privirea focalizată pe posibile pericole şi uitând complet de locurile prielnice pentru selfie-uri. Acesta e răspunsul comportamental. La aceste două reacţii se adaugă experienţa subiectivă, care diferă de la individ la individ, şi care se obţine prin răspunsul la întrebarea „cum simt eu acest eveniment?”. Împreună, toate aceste trei elemente definesc experienţa mea de frică.

În total, Paul Ekman (1972) a identificat 6 emoţii de bază: frica, dezgustul, furia, bucuria, fericirea şi tristeţea. Cu toate astea, fiinţa umană este capabilă să experimenteze o gamă mult mai largă de emoţii, atât prin combinarea celor de bază, cât şi prin derivarea lor.

Cu ce ne ajută să ştim despre emoţii, CUM ne influenţează acestea?

Terapia cognitiv comportamentală, în prezent probabil cea mai de succes formă de terapie (David, Cristea & Hofmann, 2018), se bazează pe interdependenţa dintre comportament, cogniţie (gânduri) şi emoţie. Asta înseamnă că emoţia nu e doar un rezultat (aşa cum a fost în exemplul anterior), ci şi un catalizator. Hai să vedem cum funcţionează acest lucru.

Colegul tău de echipă a făcut pentru a zecea oară aceeaşi greşeală şi eşti extrem de enervat. Te gândeşti ce incapabil este şi cum de a fost măcar angajat. Deşi are biroul la doi metri de tine, alegi să îi scrii un email în care ii repeţi să repare greşeala, pentru că ştii că eşti prea furios să mergi să îi zici faţă-n faţă.

Acesta e un exemplu în care emoţia (furia) a influenţat gândurile şi comportamentul. Sau se putea întâmpla astfel:

Colegul tău de echipă a facut pentru a zecea oară aceeaşi greşeală şi te cuprinde îngrijorarea. Te gândeşti că poate trebuie să îi explice altcineva, sau poate învaţă el foarte lent... oricum ar fi, săracul are nevoie de ajutor. Mergi la el şi îi propui să ia o pauză de 5 minute să vorbiţi, poate găsiţi o soluţie împreună.

Observi diferenţa? Aceeaşi situaţie, două emoţii diferite. Atât comportamentul, cât şi cogniţia se schimbă ca reacţii la emoţie. Desigur, emoţia nu este ca un destin care ne decide gândurile şi comportamentul, deoarece avem capacitatea, în orice moment, să exercităm autocontrol prin diverse tehnici de management al emoţiilor. Până acolo, însă, e important să conştientizăm impactul emoţiilor.

Şi, până la urmă, DE CE experimentăm noi emoţii, CARE este rolul lor?

Emoţiile apar întotdeauna ca reacţie la mediu. Toate emoţiile ne sunt utile, ele ne ajută să ştim cum să acţionăm în funcţie de scopurile şi credinţele noastre, să supravieţuim, să evităm pericolul, să luăm decizii, dar şi să îi înţelegem pe cei din jur. O problema e clasificarea în emoţii „pozitive”, precum bucuria, fericirea, entuziasmul, şi emoţii „negative” precum tristeţea, furia sau ruşinea. Nu doar că nu le vedem rostul celor din urmă, dar le negăm, le ignorăm, le reprimăm. Eu cred că doar nu le înţelegem.

De fapt nici nu există emoţii negative, există însă emoţii dezadaptative. Ele ne provoacă disconfort, da, însă acest lucru este absolut minunat, pentru că doar aşa ne putem da seama când ceva nu este în regulă cu noi, astfel încât să acţionăm. Tristeţea ne arată când nu suntem trataţi aşa cum vrem de către noi înşine sau cei din jur. Furia ne indică faptul că au fost depăşite nişte limite personale, şi apare în special în situaţii în care consideri că „nu suporţi” ce se întâmplă sau „nu e drept”. Ruşinea presupune de regulă un public şi implică o autoevaluare negativă pe care vrei să o eviţi în contexte sociale viitoare.

Fiecare emoţie îţi transmite un mesaj. Data viitoare când simţi ceva ce nu îţi place, profită de ocazie. Identifică emoţia şi mulţumeşte-i că te-a făcut atent(ă). Aminteşte-ţi că are rolul să comunice cu tine şi să te îndrume, nicidecum să te încurce. Vezi ce îţi spune: care este problema, ce ar fi bine să schimbi?

Şi dacă e să reţii doar trei lucruri din acest articol, să fie acestea:

• unul dintre componentele emoţiei este experienţa subiectivă: asta inseamnă că nu toată lumea experimentează bucuria ori vina în acelaşi mod. Înţelegerea acestui lucru te ajută să empatizezi şi să comunici mai uşor cu cei dragi.
• când gândeşti sau acţionezi într-un mod neplăcut, gândeşte-te dacă nu se bazează totul pe emoţia pe care o simţi; ia o pauză, ascultă muzică, schimbă emoţia; regândeşte situaţia.
• nu există emoţii negative! Studiază-le pe toate, urmăreşte-le şi împrieteneşte-te cu ele.

Autor: Lidia Mihailidis

Referinţe bibliografice:

David, D., Cristea, I., & Hofmann, S. G. (2018). Why Cognitive Behavioral Therapy Is the Current Gold Standard of Psychotherapy. Frontiers in psychiatry, 9, 4. https://dosi.org/10.3389/fpsyt.2018.00004

Ekman P. Basic Emotions. (1972) Handbook of Cognition and Emotion. 2005:45-60. doi:10.1002/0470013494.ch3

Hockenbury, D. and Hockenbury, S.E. (2007). Discovering Psychology. New York: Worth Publishers.