Sunt momente în care rămâi fascinat de o carte și reușești să pătrunzi în atmosfera și timpul paginilor, desprinzându-te de lumea înconjurătoare. Autorii care reușesc această performanță își deschid sufletul și permit să vezi neecranat atelierul de pictură în care se concepe povestea. Și acel crâmpei de altă lume se lipește de tine.
Scările Levantului, carte scrisă în 1996 de autorul francez de origine libaneză Amin Maalouf este o astfel de carte tulburătoare. Reușește să ofere o istorie a unei Europe și părți a Orientului zguduită de mari evenimente. Totuși, scena este mică redusă la un personaj, misteriosul Ossyan, naratorul nostru fidel.
Suntem purtați într-un periplu prin timp, prin spațiu și prin viața unui om în căutarea unui rost în viață. Născut într-o familie ocolită de noroc și neobișnuită, tânărul Ossyan dorește să studieze, în vreme ce se vede împins de la spate de tatăl său pentru a lua mantaua neclară a revoluționarului. Refuză acest rol și pleacă în Franța pentru a studia medicina, cu complicitatea surorii sale. Acolo însă Istoria îi conferă un rol deosebit și toate planurile se schimbă de vreme ce el descoperă un scop mai mare, eroismul, camaraderia și mai important dragostea…
Maalouf se regăsește în galeria marilor povestitori orientali echipați de la natură cu abilitatea de a crea o povestea cuprinzătoare, care să ofere șansa cititorului să se regăsească în ea și în același timp să călătorească împreună cu eroul prin diferitele dificultăți care îi vor sta în față. Are o proză clară, limpede și un ritm alert, dar fiecare frază este cântărită. La fel ca o bucată muzicală fiecare pagină este bine scrisă reușind să creeze o legătură emoțională cu cititorul care va fi dornic să ajungă la ultima pagină pentru a afla deznodământul.
Personajul principal este într-adevăr credibil și ușor de rupt de pe pagină. Ossyan, devine palpabil chiar dinainte de a apărea efectiv în scenă prin amintirile povestite despre bunica și tatăl acestuia, personaje la fel de complete și complexe. Autorul reușește ca în scurte tușe să creeze o legătură emoțională cu destinul tragic al protagoniștilor. Revenind la Ossyan, trăim împreună cu el fiecare răsturnare de situație și răsuflăm ușurați în clipele de tihnă. Traversarea tuturor acelor greutăți va face finalul cu atât mai satisfăcător, lăsând totuși și cititorului un spațiu alb pe care-l poate completa cu propria viziune.
Probabil tema principală a cărții este întâlnirea. O norocoasă întâlnire îi duce față în față pe Ossyan și pe narator care îi ascultă povestea. De-a lungul vieții apar acele mici puncte, providențiale, care reușesc să aducă marile schimbări. El reușește să fie la locul potrivit, se întâlnește cu persoane care îl ajută să meargă mai departe și să se maturizeze. În același timp, Maalouf vorbește despre despărțire, despre pierderea persoanelor și momentelor importante și despre felul în care trăiești după o asemenea traumă. De asemenea, prin Ossyan, vedem explorată și tema demnității, a reacției în fața unor situații nefavorabile. Nu în ultimul rând apare și tema familiei, a relațiilor de sânge întărite printr-o dragoste ce transcende timpul, războiul și orice graniță.
În concluzie, Scările Levantului reprezintă o carte ce merită citită datorită bogăției povestirii, umanității personajului și a expunerii unor teme ce ne pot ajuta să prețuim mai mult ceea ce deja vedem, dar poate nu reușim să identificăm ca fiind de preț.
