Cândva, în secolul al XIX-lea, a trăit un englez pe nume Joseph Carey Merrick, cunoscut ca „Omul elefant”, din cauza unor grave diformități fizice. Viața i-a fost scurtă, doar 27 de ani, dar povestea lui a inspirat piese de teatru, cărți și chiar și un film în regia lui David Lynch, pe care vi-l propun spre vizionare. Filmul The Elephant Man, din 1980, i-a avut în rolurile principale pe John Hurt (Merrick) și pe Anthony Hopkins (Sir Frederick Treves), distribuția fiind completată, între alții, de Anne Bancroft și Freddie Jones. În filmul regizat de Lynch, tânărul chirurg Treves îl descoperă pe Merrick într-un bâlci, expus privirilor curioase și hulpave după hidoșenie ale trecătorilor, exploatat și bătut mai rău decât un animal de povară de către ticălosul domn Bytes. (Se pare că adevăratul Merrick ar fi fost într-adevăr prezentat ca ciudățenie la un circ.) Sir Treves îl „închiriază” pe nefericitul slut doar din pură curiozitate medicală, dar sfârșește prin a se trezi preocupat să-l ajute pe acesta. Intențiile lui Treves nu sunt înțelese sau apreciate de toată lumea, unii văzând în interesul medicului pentru Merrick o preocupare egoistă pentru a se afirma în lumea medicală. Pe de altă parte, medicul însuși își interoghează propriile motivații, întrebându-se dacă nu a devenit cumva, pentru bolnav, un al doilea „Bytes”. Hurt (trecut la odihnă în luna ianuarie a acestui an) este pur și simplu formidabil în rolul lui Merrick, reușind să transmită emoție pură din spatele machiajului dificil și greu care îi acoperă întregul chip. Își construiește personajul încet, cu răbdare, de la faza în care acesta pare doar un animal incapabil să articuleze vreun cuvânt până la aceea în care Merrick se transformă într-un gentleman sensibil și educat, deși conștient permanent de faptul că este dezagreabil în ochii oricui, chiar și în ochii celor care îl tratează cu blândețe și bunătate. Este meritul lui Hurt că a reușit să arate cum, în ultimă instanță, umanitatea are de-a face cu anatomia sufletului, că nu aspectul fizic este definitoriu în privința identității noastre umane. Unul dintre momentele cele mai emoționante ale filmului – iar The Elephant Man nu duce lipsă de asemenea momente – este acela în care Merrick, încolțit de urmăritorii săi, strigă disperat: „Nu sunt elefant! Nu sunt animal! Sunt o ființă omenească! Sunt un om!” Merrick este, în film, factorul care împarte oamenii în două categorii distincte, în buni și răi, în generoși și haini, în albi și negri din punct de vedere moral (de altfel, filmul în sine este filmat în alb-negru). În timp ce unii caută să îi facă viața mai ușoară sărmanului desfigurat de soartă, alții caută să obțină profit de pe urma lui sau doar să se holbeze la el ca la o ciudățenie. Această lipsă de nuanțare în caracterizarea publicului simplifică povestea, dându-i un ușor aer de parabolă, însă, nu atât de mult încât aceasta să devină banală sau plictisitoare. Istoria lui Merrick este, în sâmburele ei, o nouă variantă a poveștii lui Quasimodo din Notre-Dame de Paris, romanul lui Victor Hugo, sau o versiune mai veche a cărții pentru copii Minunea, de R.J. Palacio. Născuți cu diformități fizice severe, fiecare dintre acești eroi are de înfruntat, dincolo de groaza de a se privi în oglindă, disprețul, repulsia și chiar batjocura celor din jur. The Elephant Man a avut mai multe nominalizări – 8, mai exact – la categoriile importante ale Premiilor Oscar, în 1981, însă nu a fost laureat al vreuneia, mulțumindu-se doar cu câteva Premii BAFTA. Oricum, meritele filmului nu au de-a face cu premiile ratate sau câștigate, ci vin din faptul că ne așază pe noi, spectatorii, în fața unei oglinzi în care am putea vedea propriile diformități morale sau sufletești, precum și în fața ocaziei de a fi mai buni cu aceia care, din cauze diverse, nu se bucură de privilegiile normalității. S-ar putea spune că The Elephant Man este un film despre un om urât privit de toată lumea, dar cred că este mai degrabă povestea lumii văzută de un om nefericit. Altfel spus, filmul lui Lynch este cu siguranță despre un „monstru”, dar, până spre final, ajungi să te întrebi cine este de fapt acesta. Nu cumva cine râde, ăla e?