Ziua mamei
Cine iubește în mod deosebit Ziua Mamei? Mama sau copilul? Încercați să vă aduceți aminte din copilărie…Voi tresăreați de fericire la apropierea zilei de 8 Martie sau erați împinși de la spate să învățați poezii pe care să le rostiți și să desenați felicitări pentru mame? Voi organizați serbările de la grădiniță sau erau coordonate de persoane mature? Un copil nu se gândește prea mult la mama lui, dar da, dacă i se atrage atenția că ar trebui să-i dea o floare, este de acord să facă lucrul acesta, chiar este entuziasmat. El își iubește mama, dar nu se pricepe să pună în scenă un spectacol pentru ea. Din trecutul îndepărtat și acum îmi amintesc niște versuri și focul din rostire, chiar dacă nu puteam spune corect cuvintele: Dragă mamă, ce-aș putea să-ți doresc de ziua ta? Cucunie, nănătate, mult noroc și spor în toate, Pațe și jile senine Să mă poți crește pe mine…
Se pare că nici în poeziile de la serbări nu poate exista altruism – mămicile să aibă liniște, dar nu pentru ele, ci pentru a-i crește pe cei mici… Trebuie să mai treacă ceva timp pentru a pricepe cu adevărat ce înseamnă devotamentul mamei și iubirea ei.
Eram pe stradă și urmăream un copilaș care se răsfăța în brațele mamei. La un moment dat s-a auzit un zgomot teribil, care ne-a speriat și pe noi, cei mari. Nu am avut timp să mă întreb despre ce e vorba sau să-mi manifest uimirea, că am început să râd, urmărind scena din fața mea. Copilul, debusolat de sunetele stridente izvorâte pe neașteptate, nu a mai rostit nimic, nu a mai gângurit, în schimb și-a lăsat capul pe umărul mamei, căutând să-l strecoare sub părul ei, de parcă acela era un adăpost garantat. Cum în secunda următoare i s-a părut că nu e destul de protejat, i-a căutat mâna și i-a pus-o peste capul lui, iar din acel moment s-a liniștit.
Niciunul dintre noi nu-și mai aduce aminte câtă nevoie aveam de mama când eram mici – unii pentru că pur și simplu au uitat, alții pentru că s-ar crede prea slabi dacă ar accepta că nu au fost puternici de la început. Probabil că primul moment în care ajungem s-o respectăm cu adevărat pe mama și am pricepe cât s-a străduit să ne fie bine este acela când devenim părinți. Dar dacă devenim părinți mai târziu sau dacă nu devenim niciodată părinți, nu e păcat să trăim fără a înțelege ce a însemnat pentru mama să ne crească? Și apoi să aștepte ea zeci de ani până când îi arătăm recunoștința noastră, în mod conștient, nu mânați de la spate, de educatoare sau învățătoare?
Ar trebui să existe un fel de ceremonie pe care să o instituie cineva dintre străbunici, o ceremonie prin care să ni se spună chiar de cum începem să pricepem cum merg lucrurile (și, dacă putem să explicăm circuitul apei în natură la 4 ani, cu atât mai mult vom reuși să pătrundem taina iubirii părintești atunci) – despre cele două făpturi care ne poartă de grijă și care se completează în ajutorul pe care ni-l dau.
Evreii spun: Dumnezeu nu a putut să fie peste tot, de aceea a inventat mamele. Să fim serioși, evreii sunt cei care au scos în evidență faptul că Dumnezeu este atotprezent, așa că ideea ca El să nu poată fi peste tot este o exagerare tocmai pentru a trimite în lumina reflectoarelor pe cineva care altfel ar trece nevăzut, neobservat. Ba da, Dumnezeu ar fi fost capabil să apară în orice clipă, oriunde, însă a preferat să ne lasă în locul Său o mână prietenoasă, care să ne mângâie, o inimă duioasă, care să bată pentru nevoile noastre, într-un cuvânt o mamă care să vegheze dezvoltarea noastră, fără să aibă pretenții.
Dacă de mici am fi familiarizați cu această idee – Dumnezeu este Cel Care ne-a dăruit mamele - am putea să vedem mai bine valoarea acestor comori ale omenirii.
