Am avut frumoasa ocazie, în 2012, de a colabora cu maestrul Puiu Manu, care a realizat în acel an câteva ilustrații pentru două cărticele pentru copii pe care le-am redactat și care au fost publicate de Editura Viață și Sănătate – este vorba despre Muzicuța cu schimbător, de Nicuță Tănase, și Școala Feților-Frumoși, a doua dintre cărțile mele pentru copii. La vremea aceea, profitând de această colaborare și beneficiind de bunăvoința și deschiderea domnului Puiu Manu, i-am luat un interviu pentru un blog personal.

Interviul a fost realizat în atelierul de lucru al maestrului, printre planșe, pensule, albume de bandă desenată și fotografii. Proiectul de blog nu s-a mai concretizat, iar interviul a rămas înregistrat pe reportofon până de curând, când am decis să-l scot la lumină. Între timp, maestrul a împlinit 90 de ani, în toamna lui 2018.

 

Cine este Puiu Manu în opinia lui Puiu Manu?

Este o întrebare grea. [Râde.] În viață m-am ocupat de foarte multe lucruri. Pot spune că am fost un sportiv foarte bun, am făcut yachting de performanță și am mers pe toate mările din jurul Europei. Am navigat inclusiv în Pacific, spre niște insule, profitând de o ocazie… Fiica mea e căsătorită cu un căpitan de port, care are un iaht la Los Angeles. Marina del Rey se numește portul respectiv. Este un port pentru iahturi mici, dar are zece mii de slipuri [slip = plan înclinat folosit pentru lansarea hidroavioanelor de pe sol pe apă, cf. DEX]. Am făcut și schi. Am fost la Dinamo în vremea respectivă, în tinerețe. Vara făceam yachting, iarna făceam schi. Eram chiar instructor de schi. Am participat, când eram student, la campionatele universitare de schi și am luat locul doi. E un microb care nu m-a părăsit niciodată. Schiez în fiecare an. În ultimii ani, cu colegi de sport, care sunt răspândiți în lume, am hotărât să ne întâlnim în luna februarie la La Plagne, în Franța, în Alpi, la o partidă de schi de o săptămână. Schiem și ne amintim de toate prostiile pe care le-am făcut în cantonamente și în deplasările noastre.

 

Cum s-a împăcat activitatea sportivă cu cea de artist?

N-am fost angajat niciodată undeva ca să trebuiască să semnez o condică. Făceam sport ziua, iar seara începeam să lucrez și lucram până dimineața. Nu aveam o oră de trezit… Am avut șansa de a lucra foarte repede. Am fost un student foarte bun. La Institutul de Arte Plastice, se făceau împreună primii doi ani. Pe urmă am făcut doi ani de grafică și doi ani de pictură monumentală. La pictură monumentală nu se primeau decât desenatori buni. Erau probleme de racursiuri, care nu erau la îndemâna pictorilor obișnuiți. Era nevoie de graficieni care cunoșteau anatomie, perspectivă și așa mai departe. De altfel, în toată tinerețea mea am umblat cu un bloc de desen sub braț. Când găseam ceva ce nu cunoșteam, desenam lucrul acela. Mergeam la pescuit în Deltă..., era un pescar acolo, care lua 20 de lei pe zi și ne ducea în Deltă. Și desenam. Niciodată nu mi-am părăsit această pasiune pentru desen. Mărturisesc că, într-o zi în care n-am de lucru, sunt dezorientat. Mă întreb ce să fac… Din fericire, am avut foarte puține asemenea ocazii.

 

Talentul pentru ilustrație l-ați descoperit la o vârstă fragedă sau…?

Eram student. Studenția mea a fost într-o perioadă în care era sărăcie mare în țară. Tocmai veniseră comuniștii. Erau anii ’50. Eram căsătorit. Apăruse și un copil. Ne trebuiau bani pentru îmbrăcăminte, hrană, lapte. Era pe atunci Scânteia pionierului… Încă nu era construită Casa Scânteii. Era pe undeva pe strada Academiei, pe o scară, undeva în spate… Le-am spus că sunt student și că aș vrea să colaborăm, ca să am o oarecare independență pecuniară. Pe vremea respectivă nu erau computere ca să pună titlurile. Noi desenam titlurile. Totul se făcea pe zinc. Făceam mici viniete pentru articole și încet, încet am început să fac și ilustrații. Eram solicitat… Când era o lucrare, o poveste, ziceau: „Uite, că ne-o face Puiu Manu”. Nu eram singurul desenator. Erau și Nic Nobilescu, Radu Duldurescu… Împreună am făcut revistele care erau la Casa Scânteii – Cutezătorii, dar asta a fost la sfârșit, la început au fost Cravata Roșie, Arici Pogonici, Luminița. Noi am făcut machetele, noi am făcut ilustrațiile. Fiecare avea o specialitate. Nic era mai caricaturist. Cu Duldurescu făceam bandă desenată. Eu am abordat toate genurile, făceam și bandă desenată, și ilustrație, și pictură. Asta a fost tragedia artistului din mine – am fost foarte împrăștiat. Am făcut și pictură murală, și grafică, și afișe.

 

De toate…, înțeleg.

Da, da… de toate. De curând, Ciubi [Alexandru Ciubotariu], care e un fel de „arheolog Puiu Manu”, a răscolit bibliotecile și a descoperit că sunt singurul ilustrator român care are peste o mie de planșe de bandă desenată. Nici eu nu știam. Am rămas uimit.

 

Afișe pentru ce făceați?

Diverse, pentru protecția muncii, de exemplu… Am fost foarte solicitat în acest sens deoarece îmi găseam întotdeauna imaginea plastică potrivită, care să aducă aminte de problemă fără să citești, fără text, fără cuvinte. Redactorul-șef de la Cutezătorii, cu care eram prieten, Ovidiu Zotta… – s-a prăpădit, din nefericire; eu sunt un supraviețuitor – Zotta, deci, îmi zicea: „Puiule, ai devenit clasic.” „Cum adică?” „Păi”, zice, „am lansat un concurs de desen și toți te-au imitat pe tine.”

 

Apropo de banda desenată… De ce ați recomanda publicului tânăr să citească BD-uri?

Vreau să vă spun o mică poveste. Am fost odată la Paris, la o expoziție de carte. Cred că erau acolo peste o mie de edituri. Am constatat că 90% dintre editurile respective aveau și bandă desenată. Și am întrebat un editor: „De ce și bandă desenată?” „Vine de la americani”, mi-a zis, „care au constatat că, în douăzeci de ani de televizor și computer, au scos o generație de stupid men care nu știu să citească, care nu știu să socotească și nu au cultură.” Banda desenată îi ajută cumva. Fiind o artă secvențială, le dă posibilitatea să își imagineze ce se întâmplă între două imagini. Au însă și posibilitatea să citească – alea câteva rânduri ar putea să-i stimuleze mai departe către o carte. După părerea lui, banda desenată este un element de cultură.

 

Cum vă explicați lipsa benzii desenate din spațiul românesc? La noi sunt produse destul de puține astfel de albume.

Într-adevăr, înainte de ’89 era mai multă bandă desenată în spațiul românesc decât acum. Acum nu mai avem bandă desenată din mai multe motive. Primul e că e foarte scumpă. Pe vremea când s-au realizat albumele acelea, înainte de Revoluție, nu era problema editurii, a distribuției. Toate erau ale statului. Se făceau pe cheltuiala statului și la prețuri rezonabile. Acum, editorul trebuie să mă plătească pe mine, trebuie să plătească tipografia, trebuie să plătească distribuția.

 

Nu pot să nu observ că aveți mai multe afișe cu Corto Maltese…

Da, Hugo Pratt a fost cumva mentorul meu. Nu l-am cunoscut personal și-mi pare rău. S-a prăpădit într-o perioadă în care n-aș fi putut avea o legătură cu el. Dar mi-aș fi dorit foarte mult să-l cunosc. Ador desenele lui. Am două albume de Hugo Pratt, de vreo mie de pagini fiecare. Nu pot să le citesc pentru că sunt captivat de desene. Mă pierd în desene…

 

Trecând la alt aspect… Aveți un număr frumos de ani. Ați adunat multă înțelepciune. Care credeți că este secretul fericirii în viață?

Fiecare om care are o pasiune pentru ceva și își manifestă cu dragoste pasiunea aceea – că e scriitor, desenator, mecanic… –, dacă își face meseria cu pasiune nu poate să fie stresat sau să fie doborât de societate. Eu, de exemplu, sunt atât de îndrăgostit de desen, încât sunt dezorientat când n-am de lucru. A venit Dodo Niță cu o carte – o am pe aicea –, Dealu Turcesii, care n-are ilustrații și m-a rugat să-i fac câteva și am și început să desenez. Permanent am ceva de făcut și fac cu pasiune. Apoi, am și pasiunea cealaltă, sportul. Azi sunt televizoare, computere… Îi spuneam cuiva că asta e generația butonului. Când copiii primesc vreo întrebare, nu trebuie să mai știe răspunsul. Doar apasă pe buton și informația e acolo. Și acolo rămâne. Computerul e deștept, dar numai pentru el.

 

****

Născut în 1928, Puiu Manu a realizat benzi desenate și a ilustrat cărți timp de peste o jumătate de secol. În 1957, a realizat o primă bandă desenată, intitulată „Comoara lui Montezuma”, aceasta fiindu-i publicată în revista Cravata Roșie. În același an și în aceeași revistă i-au mai apărut alte două benzi desenate: „Misterul vulcanului stins” și „Steaua robilor”, iar în revista pentru copii Arici Pogonici i-a fost publicată „Prima lecție...”. A fost doar începutul.

Unul dintre cele mai cunoscute personaje cărora le-a dat viață a fost Dim Dunăreanu, un fel de James Bond românesc, eroul mai multor benzi desenate, apărute în cadrul seriei „Vacanțele unui tânăr liniștit”, pe baza unor scenarii semnate de mai mulți autori pentru copii – Alexandru Bogdan, Costache Anton, Ovidiu Zotta. Cea mai recentă aventură în bandă desenată a lui Dim Dunăreanu a apărut în 2012, sub titlul Sarabandă în Golful Aden, fiind publicată de Editura LVS Crepuscul.

Cărțile ilustrate de Puiu Manu sunt prea numeroase pentru a fi enumerate aici. Iată o selecție dintre ele: Nu fugi, ziua mea frumoasă (de Octav Pancu-Iași, Editura Ion Creangă, 1970); Cantori de cursă lungă (de Viorica Tomescu, Editura Sport-Turism, 1975); Startul (de Vasile Nicorovici, 1980); Solarienii (de Patița Silvestru, Editura Ion Creangă, 1984); Ghiocei pentru mama (de Viniciu Gafița, Editura Ion Creangă, 1986); Un băiat vesel (de Virgiliu Ene, Editura Ion Creangă, 1989); Povestea coifului tracic (de N. Rădulescu-Lemnaru, Editura Ion Creangă, 1991).

Conform Ghidului bibliografic BD 1957-2012 „Puiu Manu”, realizat de Alexandru Ciubotariu, Puiu Manu a realizat în perioada menționată în titlu 1316 planșe de bandă desenată.

 

Interviu realizat de Florin Bică