Niveluri de viață

Julian Barnes (n. 19 ianuarie 1946) este unul dintre cei mai prolifici și premiați scriitori britanici contemporani. Autorul a numeroase romane, volume de proză scurtă și colecții de eseuri, Barnes a primit Premiul Booker – una dintre cele mai prestigioase distincții ale lumii literare actuale –, în 2011, pentru romanul Sentimentul unui sfârșit.

Volumul Niveluri de viață, publicat de Editura Nemira, reunește două dintre genurile literare care l-au consacrat pe Julian Barnes: proză scurtă și eseu. Ingenios împărțit, volumul analizează viața și, implicit, poveștile de dragoste pe care le trăim, în termenii unui zbor cu balonul.

 

Păcatul înălțimii

Prima parte a cărții, „Păcatul înălțimii”, ne spune povestea vieții lui Nadar, „omul care a pus laolaltă fotografia și aeronautica”. De altfel, întregul volum, așa cum subliniază chiar Barnes, este despre „a pune laolaltă două lucruri care nu mai fuseseră puse laolaltă până atunci.” O istorie a inovației, așa cum a fost ea privită în vremea în care ne poartă prima povestire.

 

La aceeași înălțime

Privită dintr-o altă perspectivă, însă interpretată tot prin prisma autorului, cartea spune povestea unui succes („Păcatul înălțimii”), povestea unui eșec („La aceeași înălțime”) și povestea unei înfrângeri și a supraviețuirii în fața acesteia („Pierderea adâncimii”).

Oricum ai privi Niveluri de viață, nu poți să nu rămâi surprins de ițele pe care le întrețese Barnes și de felul în care, privite împreună, cele trei texte din volum formează un întreg. Personajele secundare introduse în prima povestire revin în cea de-a doua cu rol principal. „Păcatul înălțimii” este o poveste clasică de iubire – cea a suferinței în dragoste.

 

Pierderea adâncimii

Nadar rămâne exemplu și este adus în discuție și în eseul „Pierderea adâncimii”, eseu care, pentru mine, poartă în sine tot meritul reușitei acestui volum. Tranșant de sincer și bazat pe experiența pierderii soției lui Barnes, eseul care încheie volumul vorbește despre pierdere și suferință, însă, în egală măsură, și despre supraviețuire.

Barnes nu folosește cuvinte mari pentru a vorbi despre suferință. De altfel, vorbește atât de puțin despre ea, încât ai crede, la o privire superficială, că miza eseului este alta. Însă povestea se construiește singură parcă, iar personajele ies în față și relatează totul din perspectiva lor. Pentru mine, cel mai emoționant mesaj pe care îl poartă cartea este în replica unui copil, pe care îmi permit să o reproduc ca atare:

„Există și dureri noi, care apar o singură dată, pentru care nu ești pregătit și de care nu poți să te aperi. Cum ar fi statul la masă cu nepoata ta de șapte ani, în timp ce ea îi distrează pe cei prezenți cu noul ei joc: Cine Nu-i ca Noi? Cutărică nu-i ca noi datorită ochilor albaștri/hainei maro (…) și așa mai departe. Și după aceea, de nicăieri, dacă nu cumva din logica unui copil: Julian nu e ca noi, fiindcă e singurul căruia i-a murit soția.”

Recomand Niveluri de viață drept opera de citit în cazul în care vrei să faci cunoștință cu Julian Barnes pentru că ne dă o mostră din tot ceea ce poate oferi autorul acesta: sensibilitate (fără a cădea în patetic), ironie fină (care răzbate din aproape fiecare frază sau situație expusă în felul său aparte) și o construcție complexă a firului narativ.