Hrútar (sau Rams) e dovada faptului că Islanda are două lucruri: cinematografie de calitate și oi frumoase. Trei, dacă punem la socoteală și actorii bărboși.
Prezentat în 2015 la Festivalul de Film de la Cannes, Hrútar (lansat la noi sub titlul Despre oameni și oi) și-a adjudecat premiul secțiunii Un Certain Regard. De atunci, a mai primit numeroase alte premii — 17 premii internaționale și încă 11 din partea Academiei Islandeze de Film și Televiziune, conform unui articol recent din publicația online Cineuropa.
Personajele principale ale filmului sunt doi frați care, deși vecini de gard și împărtășind aceeași pasiune pentru creșterea oilor de rasă, nu și-au mai vorbit de 40 de ani. Numele lor — Gummi și Kiddi — sună în urechile noastre ca niște ecouri din Lord of the Rings. De altfel, pronunțarea numelor actorilor care le-au dat viață, Sigurður Sigurjónsson (Gummi) și Theodór Júlíusson (Kiddi), pare una dintre cele douăsprezece munci ale lui Hercule, și anume cea mai dificilă dintre ele. Dorind să verifice dacă berbecul fratelui său, care i-a adus acestuia locul I la un concurs local, chiar merita premiul, Gummi descoperă că berbecul favorit al lui Kiddi are scrapie, o boală neurodegenerativă care afectează ovinele, fiindu-le fatală. Odată cu această descoperire, situația se complică, iar monotonia existenței se strică.
Autoritățile decid sacrificarea oilor din întreaga regiune — undeva, în nordul Islandei —, precum și alte măsuri drastice: arderea fânului, curățarea grajdurilor, o perioadă de doi ani până când fermierii vor putea să cumpere oi din nou ș.a.m.d. Vedem cum o astfel de epidemie poate afecta și chiar schimba definitiv cursul vieții unui agricultor, unii hotărând că e timpul să o ia din loc și să se apuce de altceva.
Nu însă și cei doi frați care, deși taciturni și destul de rezervați în relațiile cu alții, se arată totuși neobișnuit de atașați de oile lor, lucru explicabil prin faptul că niciunul dintre ei nu este însurat, ducând vieți singuratice, în izolare. În timp ce Kiddi, morocănosul dintre cei doi frați, decide să se împotrivească violent sacrificării turmelor, deși fără sorți de izbândă, Gummi, o fire mai așezată, își sacrifică singur toate oile, însă nu pentru că lucrul acesta i-ar fi făcut plăcere, ci pentru a masca tentativa sa de a salva câteva dintre ele (inclusiv un berbec), ascunzându-le în pivnița casei. De altfel, întreaga poveste a năpastei este privită prin ochii lui Gummi. El este figura centrală a filmului.
Micul război domestic, absurd, dintre cei doi frați, se transformă într-un război al lor cu autoritățile, în care aceștia se implică, fiecare potrivit temperamentului său, cu arme diferite. Al patrulea personaj al filmului, alături de Gummi, Kiddi și oile lor (personaj colectiv), este peisajul islandez, de o frumusețe uluitoare, care te subjugă prin măreția și tăcerile sale, mai ales că povestea este filmată widescreen. Munții, verzi întâi, apoi acoperiți de zăpadă, casele împrăștiate și oile care pasc liniștite creează împreună un frumos peisaj pastoral, rustic, sugerând un stil de viață, dacă nu pe cale de dispariție, cel puțin uitat în agitatele peisaje urbane.
Povestea începe lent, meditativ, se construiește încet și se precipită spre final. După ce facem cunoștință cu personajele și ne oprim respirația în fața frumuseții naturii, începem să dibuim treptat starea relației dintre cei doi frați. Regizorul și scenaristul Grímur Hákonarson nu oferă prea multe detalii, lăsându-le în seama intuiției spectatorului. Dialogurile sunt puține și reduse la esențial. Gummi și Kiddi duc o viață oarecum spartană. Nu știm cu siguranță de ce anume sunt certați cei doi frați. Intuim că poate avea legătură cu decizia tatălui lor de a-i lăsa moștenire lui Gummi toată averea și că motivul unei astfel de decizii ar fi putut fi chiar firea nestăpânită a lui Kiddi.
Deși nu se încadrează în genul comedie, Hrútar are totuși momente când te „lovește” pur și simplu cu un umor mai mult sau mai puțin islandez. Scena în care Gummi îl culege în cupa unui excavator pe Kiddi, beat și înghețat bocnă în zăpadă, și îl „deșartă” în fața spitalului, fără a le da nicio explicație medicilor, este un exemplu în acest sens. Modul în care cei doi frați înțeleg să comunice atunci când nu se poate altfel, și anume prin mesaje scrise, trimise de la unul la altul prin intermediul câinelui, este de asemenea hazliu (atenție la modul în care Gummi „latră” pentru a chema dulăul). Ca să nu mai pomenim de una dintre secvențele finale, aceea a mânării oilor pe munte cu ajutorul ATV-ului, o secvență de un tragicomic intens.
Ceea ce place la Hrútar este faptul că, în mare parte, nu e previzibil. Deși spectatorul poate intui cu ușurință că oile din pivniță se vor da de gol la momentul nepotrivit, el nu știe încotro se îndreaptă povestea, nici cum se va termina. Finalul vorbește despre dispariție — odată cu dispariția oilor în furtuna de pe munte, dispare și o tradiție veche de generații, o lume în sine, o armonie veche de secole între om și natură. Pierderea oilor declanșează însă momentul regăsirii celor doi frați. Filmul în sine este o reflecție asupra curgerii vieții, un fel de „Mioriță” islandeză — cântecul de lebădă al oilor (dar și al păstorilor lor). Una peste alta, s-ar putea ca Hrútar să fie unul dintre cele mai frumoase filme cu oi realizate vreodată, film care, în esență, este despre oameni.
