Nevoia de afiliere și atașamentul

Omul este ființa superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat. Aceasta este definiția oferită cuvântului „om” de către Dicționarul Explicativ al limbii române.

De remarcat este faptul că, între primele trăsături ce îl definesc pe acesta se găsește adjectivul „social”. De aici se poate extrage cu ușurință ideea că omul este ancorat într-un context creator de nevoi. Între nevoile pe care psihologii umaniști le identifică și ierarhizează se regăsește afilierea, ocupând cea de-a treia treaptă în piramida lui Abraham Maslow.

Afilierea se referă la dorința de a stabili și menține relații amicale, compatibile, căutarea companiei celorlalți fie în grupuri mici, informale fie în organizații formale.

Ideea de conectivitate cu ceilalți, aflată la baza acestei nevoi conduce la o modalitate de relaționare cu semenii numită atașament. Acesta presupune o legătură emoțională puternică și durabilă, ce apare între doi oameni în timp și spațiu, manifestându-se încă din copilărie prin comportamente precum căutarea apropierii față de persoana alături de care copilul se simte fericit, în siguranță.

La început, psihologii behavioriști (cei care credeau că orice poate fi învățat prin interacțiunea cu mediul) au lansat ipoteza conform căreia atașamentul este un simplu set de comportamente învățate. Considerau că baza acestui proces este procurarea hranei ceea ce i-a condus la concluzia că,inițial copilul se va ațașa de oricine îl hrănește.

Ca răspuns la această teorie, psihologii evoluționiști (cei care credeau că oamenii devin mai adaptați, mai complecși de-a lungul timpului prin comportamente moștenite) au susținut că există o pre-programare biologică, înnascută de a manifesta atașare față de cei din jur pentru că acest fapt le va  asigura supravițuirea.Altfel spus, ființele umane se nasc cu această nevoie de a căuta apropierea.

În acest sens, Harry Harlow realizează un experiment prin care să urmărească modalitatea de creare a legăturii mamă-pui în cazul maimuțelor din specia rhesus, macac. Cercetătorul a pornit de la ipoteza că atașamentul apare ca rezultat al dorinței de „confort tactil” (confort datorat atingerii, apropierii) fapt ce subliniază nevoia biologică de atingere pentru obținerea liniștii emoționale.

Una dintre formele pe care studiile lui Harlow le-a îmbrăcat a fost aceea de creștere a maimuțelor  într-un mediu izolat. Puii au fost separați de mame la naștere și nu au mai avut contact cu nimeni altcineva pentru diferite perioade de timp (unele au fost ținute în acest mod 3 luni, altele 6 și cateva 1 an). Ulterior, micii macaci au fost puși între semeni de-ai lor pentru a se observa în ce mod au eșuat aceștia în formarea atașamentului.

Ceea ce s-a putut constata a fost o frică exagerată față de celelalte maimuțe frică ce s-a transformat ulterior în agresivitate față de acestea. De asemenea s-a putut vedea incapacitatea de a socializa si comunica cu ceilalți macaci care îi agresau. Mai mult decât atât, s-au putut observa comportamente de auto-mutilare cum ar fi ruperea părului, scărpinatul excesiv, lovirea propriilor mâini și picioare.

Harlow a concluzionat că privarea i-a afectat permanent pe copiii macaci ceea ce privește formarea atașamentului. Impactul asupra comportamentului a fost direct proporțional cu durata izolării, cele care au stat separate 3 luni fiind cele mai puțin afectate. Maimuțele private timp de 1 an nu și-au mai revenit niciodată, rămânând sub efectul negativ al despărțirii de mame la naștere.

Un alt studiu realizat de Harlow a pornit de la aceeași separare, dar de data aceasta cele 8 maimuțe folosite ca subiecți ai exeprimentului au avut acces la 2 mame surogat: una făcută din sârmă și una de pluș. Patru dintre ele primeau lapte de la animalul din fire și celelalte patru de la maimuța îmbrăcată cu haine moi. S-a observat ca ambele grupuri petreceau mai mult timp cu cel de-al doilea tip de mamă, plecând de la ea doar când e era foame (dar revenind imediat după hrănire).

În cazul în care un obiect ce provoacă teamă era plasat în cușcă, puiul se refugia în brațele mamei macacac moale. În privința maimuțelor care au fost supuse experimentului mai mult de 90 de zile s-a constatat apariția unor comportamente precum incapacitatea de interacțiune cu ceilalți, de a-și găsi parteneri, lipsa abilităților materne, de a se apăra față de agresivitatea celorlalți.

S-a concluzionat că pentru o dezvoltare normală este esențial să existe interacțiunea cu cineva,în cazul de față prezența unui obiect de care puii să se poată agăța, agățatul reprezentând un comportament esențial pentru aceștia deoarece le scade nivelul de stres.

Dincolo de datele privind atașamentul ce apare în cazul copiilor, există studii focalizate pe interacțiunile dintre adulți și legătura cu nevoia centrală a acestui articol. În acest sens, Universitatea Oxford pornește o cercetare pe baza dovezilor ce susțin multipla funcționalitate a contactului vizual în cadrul întâlnirilor dintre două persoane. Una dintre cele mai importante funcții ale acestui schimb de priviri este strângerea informațiilor despre reacțiile celuilalt, contactul vizual fiind considerat o dovadă evidentă  a motivației de afiliere.

Acest tip de interacțiune, precum și alte aspecte ce țin intimitate (de exemplu apropierea fizică) sunt conturate de către forțele atracției și respingerii celorlalți. În timpul interacțiunii sociale, oamenii se privesc în ochi în mod repetat, dar pentru durate scurte de timp. S-a observat faptul că există tendința de a-l privi pe interlocutor mai ales din postura de ascultător, dar nu mai mult de 3-10 secunde.

În cazul în care contactul vizual durează mai mult apare un nivel crescut de anxietate, neliniște. Totuși, fără acest tip de interacțiune, persoanele nu simt că sunt în întregime participanți la conversație. În baza acestor teorii, studiile au ajuns la concluzia că, așa cum era de așteptat, privirile aveau o durată mai scurtă  cu cât cele două persoane stăteau mai aproape una de alta și în condițiile în care una dintre ele se uita continuu la cealaltă.

Efectul s-a dovedit a fi unul și mai puternic în cazul perechilor de sex opus. Ideea acestor studii susține că o modalitate prin care oamenii își exprimă nevoia de afiliere este contactul vizual care îi face să se simtă  implicați pe deplin într-o conversație , existând în acelasi timp o tendință de a limita timpul în care se desfășoară schimbul de priviri pentru a evita apariția rușinii, disconfortului, fricii.

Așadar, nevoia intensă de atașament resimțită încă de la naștere în relația cu persoana care satisface nevoile de hrană, dragoste, siguranță nu dispare niciodată, ci este mai degrabă transferată în relațiile amicale, conjugale, etc. Construind pe această idee se poate  concluziona că omul nu poate trăi izolat de cei din jurul său, independent din punct de vedere emoțional și social.

Mai mult decât atât, dependența de persoana iubită nu este o slăbiciune, ci un rezultat al unora dintre trăsăturile ce îl definesc pe om, cum ar fi faptul că este o ființă psiho-socială.

Un articol scris de: Maria Cosuțiu