Reprezentări ale divinităților în poemele homerice și în opera lui Hesiod (I)

Structura politeistă a panteonului grec este o formă de religie care presupune existența concomitentă a mai multor zei. Fiecare zeu are un nume, o funcție, o anumită putere, care reflectă o ierarhie în cetatea cerească, în corelație cu ordinea și ierarhia cetății terestre. Cei mai importanți zei sunt legați de fenomene ale naturii sau de domenii sociale care au avut un rol major în activitatea economică.

Pe plan istoric, politeismul corespunde trecerii societății de la orânduirea gentilică la uniunea de triburi, la statul și la societatea sclavagistă. Oamenii încep să nu mai creadă și să mai venereze un animal, un râu, un fenomen natural sau spiritul acestuia, ci zeul cerului, însoțit de simbolul puterii și înălțimii. Zeus, cu simbolul vulturului și al fulgerului, Atena, cu simbolul înțelepciunii (bufnița), Apollo, cu simbolul Soarelui – toți și toate își au originea în forme religioase primitive. Cea mai importantă trăsătură a fiecărui membru al panteonului olimpic este caracterul lui transcendent, deoarece se află pe înălțimi, este aproape de cer și, în consecință, este învestit cu o putere cerească.

Comparativ cu alte civilizații, culturi și religii antice de aceeași mărime, izvoarele scrise privind religia Greciei antice sunt relativ sărace. Cele mai importante dintre acestea sunt, în primul rând, Iliada și Odiseea, scrise de Homer prin secolul al VIII-lea î.Hr. Ambele sunt poeme epice, în cel dintâi relatându-ni-se ultima parte a luptelor pentru cucerirea cetății Troia, iar în cel de-al doilea, peripețiile lui Ulise la înapoierea în patrie, după războiul troian. În ambele poeme se găsesc, însă, elementele necesare reconstituirii religiei grecești din perioada aceea, cel puțin din perspectiva aristocrației vremii.

Prin Homer și prin opera lui s-a produs o schimbare fundamentală a concepției despre divinitate în istoria religioasă a Greciei antice, schimbare care avea să marcheze secolele următoare. Preluând o serie de divinități deja formate, cărora li s-a șters amintirea originii, Homer pune bazele teogoniei grecești, le dă nume noi zeilor și face din ei personajele unei drame divine, în care primesc onorurile cuvenite. Luat în întregul său, panteonul grec este un sistem bine ordonat, cu o structură ierarhică bine așezată. Zeii se află în relații de familie unii cu ceilalți. Ideea călăuzitoare este cea patriarhală, toți fiind sub conducerea lui Zeus, „părintele” zeilor și al oamenilor. Locuința lor este undeva în cer, formând un fel de Acropole, o cetate, Olimpul, cel mai înalt munte din Grecia.

Caracteristica fundamentală a religiei grecilor din perioada homerică este antropomorfismul; acum are loc convertirea treptată a religiei naturiste, din perioada anterioară, într-o religie cu un pronunțat caracter antropomorfic. Acum, zeii primesc atribute omenești, cu unele deosebiri esențiale față de oameni – nemurirea, de exemplu. Homer le atribuie însușiri umane idealizate. De pildă, zeii au trupuri omenești, dar, firește, mai fine și mai puternice decât ale oamenilor obișnuiți. Ei se deplasează cu ușurință; apar și dispar ori de câte ori își propun lucrul acesta. În poemele homerice, contradicția era evidentă: „în spatele unui zeu frumos din punct de vedere fizic se ascundeau nenumărate comportamente nedemne, uneori mai josnice decât ale oamenilor de la periferia societății” (a se vedea Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice).

În operele lui Hesiod, viața zeilor capătă alte accente, deosebindu-se de cea prezentată în poemele homerice printr-o pronunțată tendință spre moralizare. Dacă în Iliada și Odiseea, zeii erau reprezentați ducând viața comodă și opulentă a nobililor bogați, cruzi și neînduplecați în fața necazurilor și a nenorocirilor omenești, în lucrările lui Hesiod se reflectă mai degrabă frământările societății din perioada respectivă, în evoluția ei spre o organizare democratică. Hesiod îi asigură pe greci că zeii îi vor pedepsi pe cei ce-i oprimă, fiind mai apropiați de popor, de cei nevoiași și de săraci.

Hesiod subliniază că zeii au luat naștere unii din alții, la fel ca oamenii. La început exista doar Chaos-ul. Din Chaos s-au născut Erebus, întunericul primordial, și Nix, Noaptea, iar din aceștia Eterul și Ziua. Tot din Chaos s-au născut Geea, Pământul-Mamă, și Eros, Dorința. Din Geea s-a născut Uranos, Cerul, încununat cu stele, iar apoi, munții înalți și Pontos, simbolizând marea. Din Uranos și Geea au apărut titanii, în număr de doisprezece: Oceanul, Coeus, Hyperion, Iapet, Cronos (bărbați) și Theia, Rhea, Mnemosyne, Phoebe, Thetys și Themis (femei). Tot în această scară genealogică, din Ocean și Tethys s-au născut trei mii de fii, simbolizând râurile și trei mii de fiice. Hyperion și Theia au dat naștere lui Helios – Soarele, lui Selene – Luna și lui Eos – Aurora. Tot la fel, între altele, Cronos și Rhea au dat naștere zeițelor Hestia, Demeter și Hera și zeilor Hades, Poseidon și Zeus.