„Traduttore, traditore”? (interviu cu Emanuela Jalbă-Șoimaru)

Rafturile librăriilor românești, în județele unde există librării, sunt pline de cărți traduse din alte limbi. Editorii preferă traducerile deoarece cărțile pe care le aleg pentru publicare au trecut deja printr-un proces editorial, prin anumite filtre necesare, dar și din alte considerente, cum ar fi renumele autorului sau al unui titlu anume. Traducerea textului presupune existența unui personaj-cheie în procesul editorial. Mă refer la traducător. Unii îl consideră, cel puțin în cazul anumitor cărți sau genuri literare, un fel de al doilea autor. Despre cât de important este traducătorul în importarea unui text dintr-o limbă străină și convertirea lui în limba română, astfel încât ideea autorului să nu fie trădată, dar nici așteptările cititorului înșelate, am stat de vorbă cu Emanuela Jalbă-Șoimaru, traducătoare cu experiență, având în portofoliu volume publicate de unele dintre editurile mari din România.

Traduceți cărți, citiți, aveți legături cu lumea editorială... În baza acestei experiențe, ne puteți spune dacă e vreun strop de adevăr în faimoasa expresie „traduttore, traditore”?

Da, este mult adevăr în expresia aceasta, în măsura în care orice translare a unui text dintr-o limbă în alta presupune, în primul rând, interpretare și adaptare, mai ales în cazul textelor de ficțiune, dar nu numai. În domeniul tehnic, lucrurile sunt relativ mai simple. Știi termenii exacți sau faci research ca să-i afli – deși, uneori, și aici mai adaptezi puțin și trebuie să ajungi la un consens –, dar, ca să traduci literatură, ești nevoit să revii mai tot timpul la celebra și des ironizata sintagmă din anii de școală, „Ce-a vrut să spună autorul sau poetul?”. Mesajul ideatic este important, contextul este bine de știut, registrul stilistic și atmosfera au greutate... Uneori le intuiești de aproape, alteori ai mai puține șanse, oricât te-ai strădui. Deci, da, pentru un traducător expresia amintită rămâne, uneori de-a dreptul inconfortabil, în picioare.

Spuneți-ne câteva cuvinte despre întâlnirea dumneavoastră cu ocupația de traducător. Când v-ați gândit prima dată să traduceți cărți? A fost un plan din anii de școală sau o întâlnire neașteptată? Care au fost primele provocări pe care le-ați întâmpinat ca traducătoare?

A fost o întâlnire pur întâmplătoare, circumstanțială, ca urmare a propunerii de a susține, într-un context de criză de timp, traducerea Enciclopediei Britanice la Editura Litera, cândva la începutul anilor 2000. Un fascicul mic, atunci, apoi primele cărți – psihologie, astrologie, cărți de dezvoltare personală, ceva literatură pentru copii... Provocările propriu-zise au fost cele despre care am amintit deja; în primul rând, efortul de adaptare, mai ales în domeniul beletristic, apoi, de păstrare a unității de ton, de stil. Jonglarea timpurilor verbale în registrul narativ îmi amintesc că era resimțită de mine atunci ca o mare provocare, mai ales în contextul în care engleza are nuanțe temporale fără echivalent perfect în română.

Cu ce edituri ați colaborat? Cum percepeți relația dintre traducători (mă refer la freelanceri) și editurile din România, prin prisma propriei experiențe, dar poate că și prin aceea a altor traducători pe care îi cunoașteți?

În timp, am adunat ceva colaborări cu edituri importante precum Polirom, Litera, Rao, Curtea Veche, Trei, Corint, Meteor Press, Viață și Sănătate. Pe contracte de colaborare de tip freelancing, relația nu este mereu una ideală… Apar discuții legate de termene de predare, de termene de plată. De multe ori, traducătorul trebuie să aștepte apariția cărții ca să-și primească toți banii, ceea ce nu are neapărat justificare, în condițiile în care el nu poate influența anumite permutări din planul editorial. Asta a fost una dintre nemulțumirile mele în cazul câtorva colaborări, dar m-aș bucura să aflu că nu li se aplică tuturor traducătorilor.

Ne puteți povesti câte ceva despre unele dintre proiectele preferate? Dacă ar fi să vă lăudați cu o carte pe care ați tradus-o, care ar fi aceea?

Nu m-aș lăuda cu nimic anume pentru că știu sigur că traducerile mele nu sunt infailibile. Am făcut odată exercițiul de a mă reciti de câteva ori – cred că am ajuns la performanța de cinci recitiri, pentru că timpul mi-a permis – și mereu am avut câte ceva de îndreptat sau de exprimat mai bine. Proiecte de suflet au fost însă mai multe, de exemplu Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene, a lui Bandler și Grinder, la Curtea Veche, un Mic dicționar pentru îndrăgostiți, la Editura Rao, un compendiu de 50 de cărți fundamentale de psihologie, la Meteor Press, Fără armă în linia întâi, la Editura Viață și Sănătate, la care am lucrat, tot din criză de timp, împreună cu prietena mea Delia Buciuman, ceea ce a fost o provocare suplimentară, dat fiind nesfârșitul șir de telefoane despre „Tu cum ai tradus aia sau ailaltă?”.

Ce înseamnă în mod concret munca de traducător? Care sunt principalele instrumente de lucru? Există o normă care trebuie îndeplinită? Cât poate traduce un profesionist într-o zi, ținând cont, desigur, de faptul că textele au niveluri de dificultate diferite?

La momentul actual, pentru mine munca de traducător înseamnă dioptrii mai mari de la un an la altul și, complementar, dorința să se perfecteze odată funcția aceea de Office care să permită redarea scrisă a textului pe bază de comandă vocală. Glumesc și nu prea! Traducătorii autorizați lucrează mult cu programe de traduceri, care preiau mare parte din efortul de a reproduce ceva ce s-a lucrat deja, însă, pentru textele de ficțiune, psihologie și ce mai vreți, care să nu fie într-un registru de strictă specialitate, nu ai luxul cu pricina. Cred că Word-ul rămâne de bază, cartea alături, citirea, recitirea unui pasaj până îi prinzi sensul, căutarea câte unui termen prin explicații și sinonimie până găsești varianta cea mai fericită în limba-țintă, chinuirea unei metafore ca să rămână și la tine metaforă, iar toate acestea ne împing și spre problema normării, a termenului de respectat. Peste tot se lucrează cu normare și termene-limită, ceva mai puțin panicarde în cazul editurilor, dar foarte sugrumante, uneori, în cel al birourilor de traduceri. Personal, am lucrat și până la 12-13 mii de cuvinte pe zi, poate echivalentul a mai bine de 20 de pagini, dar am reușit asta doar în domeniul tehnic și cred că și cu niște texte de dezvoltare personală. Sigur nu traducând literatură.

Cum preferați? Ca o traducere să fie cât mai apropiată, cât mai fidelă textului original? Sau să fie mai degrabă dinamică, iar traducătorul să aibă libertatea să adapteze cât și cum crede de cuviință?

Dacă vorbim despre literatură, sunt categoric în favoarea unei dinamici și logici a traducerii care să urmărească mai degrabă mesajul din limba-țintă decât translarea ad litteram a textului-sursă. Dacă m-aș gândi să traduc poezie, deja m-aș simți în postura autorului secund. Dar n-am ajuns încă la asemenea rafinamente și probabil că nici nu voi ajunge. Oricum, cu întrebarea asta revenim la problema lui „traduttore, traditore”, de la care am și plecat.

Ce traduceți mai ușor? Ce gen de texte pot fi mai dificile pentru un traducător?

Cel mai ușor lucrez pe partea de traducător autorizat a profesiei, adică în domeniul textelor tehnice, comerciale, juridice, aici lucrurile fiind oarecum mai clare, proiectele venind de multe ori cu glosare sau fiind lucrate în programe de traduceri unde bazele de date (memoriile) sunt consecvente și atent editate de la un proiect la altul. Consider însă că a traduce literatură bine, artistic, rămâne testul suprem în domeniu, deci aș spune că aici se resimte dificultatea maximă. Cu toate că am prieteni editori care îmi spun că ei nu ar putea lucra pe tehnic sau comercial… Cred că, până la urmă, este o chestiune de practică și de obișnuință, deși, cu siguranță, nu-i vine nimănui de la sine să traducă James Joyce, ca să dau un exemplu oarecum extrem pentru ceea ce ar însemna dificultate în domeniu.

Traducătorul, prin natura ocupației, stăruie asupra fiecărui cuvânt, asupra fiecărei fraze. El nu citește ca un cititor oarecare... N-are cum să sară peste pasajele „plictisitoare”. Considerați că actul traducerii este și o ocazie de a învăța lucruri noi? Sau rutina traducerii limitează actul învățării?

Am încercat, într-adevăr, senzația unor pasaje trenante, mai ales în cazul traducerii unor cărți de acțiune, în special pentru copii, unde am reușit să renunț la registrul superior-adult și să mă las prinsă de adrenalina textului, caz în care descrierile mă plictiseau ca pe copii și abia așteptam să văd ce se mai întâmplă. Prin urmare, da, actul traducerii îți oferă bucuria trăirii unor senzații aparte sau bucuria ori „cazna”, după fiecare, de a trebui să înveți lucruri noi, în principal să faci muncă de documentare, de la termeni (tehnici sau argotici, arhaici etc.) până la informații despre locuri, epoci, personalități și enumerarea poate continua. Firește că există și rutină, dar cred că o poți sparge tocmai prin eforturi susținute de documentare și adaptare.

Vi se întâmplă, când citiți cărți pentru pura dumneavoastră delectare, să aveți reacții de traducător, să vă opriți și să vă spuneți: „Aici cred că ar fi trebuit tradus așa sau altfel”?

Da, mi se întâmplă destul de frecvent și asta, dar mai ales să găsesc neajunsuri pe partea de editare. Însă, cu referire strict la traducere, uneori mă gândesc că aș fi preferat un alt timp verbal, o altă frazare, un registru mai consecvent sau chiar un alt registru, dacă ne gândim la provincialisme, arhaisme – care s-au folosit sau nu –, la un alt ritm al frazei. Sau pur și simplu o exprimare mai clară. Dacă nu e ficțiune, optez în general pentru rigoarea și proprietatea stilului, iar atunci formulările rămase neclare numai pentru că s-a preferat fidelitatea față de original mă obosesc. Citesc, de pildă, istorie, religie sau sociologie în scop informativ, nu ca să mă gândesc cum aș fi folosit eu altă topică.

Deoarece lucrez ca redactor de carte, m-am confruntat uneori cu situația nefericită în care traducătorul nu și-a făcut treaba foarte bine. Am întâlnit fraze care pur și simplu nu aveau sens în limba română. Din punctul dumneavoastră de vedere care sunt standardele de lucru ale unui traducător profesionist? Spre ce trebuie să tindă el? Este traducătorul un fel de al doilea autor al cărții?

Pentru mine, standardul de bază îl constituie cunoașterea la nivel nativ a limbii-țintă mai mult decât a limbii-sursă, oricât de răsturnată ar părea logica. Asta mai ales pentru texte ficționale. Revenim, firește, la necesitatea de adaptare și de naturalizare a unei traduceri, despre care am tot pomenit, la realitatea demersului parțial (re)creator al unei traduceri literare. Dacă ne ducem spre domeniile de strictă specializare, tehnice, atunci lucrurile se schimbă puțin, în sensul că este ideal să cunoști cât mai mulți termeni, sintagme, concepte tocmai pentru a-ți ușura efortul de documentare. Altfel spus, aici contează să fii cât mai riguros și cât mai eficient, avantajul fiind că asta te va ajuta de la un text la altul, de la un proiect la altul, spre deosebire de genul ficțional, unde efortul artistic vine mereu cu provocări noi.

Nu am cunoscut niciun adolescent care să-și fi propus încă din anii de liceu să devină traducător. Asta nu înseamnă automat că nici nu a existat sau că nu există, ci doar că nu l-am întâlnit eu. Mi-a fost dat să întâlnesc doar viitori medici, economiști, ingineri etc. Dacă totuși se vor găsi printre cititorii noștri și tineri interesați să devină traducători, ce ar trebui să știe din start? Care sunt primele 3 sugestii pe care li le-ați oferi?

Nici eu nu voiam în liceu să devin traducător. Nici vorbă. Până în clasa a XII-a aproape voiam să mă fac medic, dar la examenul de admitere fizica era atunci obligatorie, așa că am lăsat-o baltă și Literele au constituit o opțiune care a venit de la sine, fiind pe teritoriul științelor umaniste. Ce i-aș spune unui tânăr cititor? Că profesia de traducător nu este neapărat cea mai bine plătită din lume, mai ales dacă ne gândim la limbile de circulație maximă. Că, cel puțin la noi, toată lumea (are impresia că) știe engleza, așa că ce fac eu pare la îndemâna oricui. Asta așa, ca să mă asigur că poate se mai gândește și la a face altceva... Ca sugestii? Să citească mult, să nu aibă impresia că a învăța ori a „stăpâni” o limbă este un demers care se oprește vreodată, să manifeste acribie, răbdare, disciplină (ceva ce eu nu prea am). Și să fie și parolist, mai ales în privința termenelor-limită (ceea ce eu nu prea sunt).

Enumerați câteva minusuri ale ocupației de traducător! Dar plusurile, care ar fi?

Scăderea principală a profesiei ar fi aceea că raportul remunerație, pe de o parte, și timp investit pentru calitate, pe de altă parte, nu este, de multe ori, ideal. Chiar și ca absolvent de științe umaniste sunt multe alte lucruri pe care le poți face pentru mai mulți bani, într-un timp mai scurt. Asta o dată. Apoi, pe piața de muncă actuală, meseria de traducător e percepută oarecum secretarial, adică ideal ar fi să știi măcar două limbi străine sau să poți să faci și altceva pe deasupra. Cât privește plusurile, unul ar fi flexibilitatea programului de lucru (de multe ori ai posibilitatea să lucrezi în sistem freelancing), apoi evoluția tot mai susținută a programelor de traducere pentru domeniile care permit utilizarea lor. În plus, pentru mine, avantajul principal îl constituie, fără vorbe mari, bucuria muncii bine făcute, pentru că sunt din cei care încă mai cred că vorbele nu sunt doar vorbe și că, la fel ca la început, cuvintele noastre, scrise sau rostite, își păstrează forța de a crea lumi, dar, în ce privește traducătorii, așa... mai pe departe, că pentru asta există scriitorii, mai ales.

Engleza este azi o limbă destul de cunoscută. Chiar și cei care n-au învățat-o sunt capabili să folosească o serie de expresii larg uzitate. În aceste condiții, bănuiesc că traducerile din limba engleză sunt cele mai slab plătite. Ce limbi sunt de interes din punct de vedere financiar? Pe lângă textele din limba engleză, din ce alte limbi se traduce mult pentru editurile din România?

Cum spuneam deja, în România toată lumea știe engleză, chiar și cei care n-au studiat-o în școală, așa că traducerile din engleză sunt disproporționat de prost plătite prin comparație cu, să zicem, traducerile din limbi orientale, nord-europene și alte așa-zise exotisme. E clar că aici primează un argument statistic, cantitativ, în ceea ce privește piața muncii. Firește că există limbi mai greu de învățat decât altele și efortul trebuie recunoscut și financiar în consecință, doar că, după ce ai ajuns la nivelul de bună stăpânire a unei limbi, demersul este oarecum la fel de solicitant, indiferent ce pereche lingvistică ai lua în calcul. În privința editurilor, cred că, după engleză, între limbile din care se traduce cel mai mult s-ar număra franceza, germana, italiana, spaniola, limbile sud-americane, rusa, asta în ideea că mă gândesc și la marile literaturi. Am observat, însă, că există și situații când se preferă traducerea unui scriitor turc, de pildă, nu direct din original, ci dintr-o versiune deja existentă în limba engleză. Adică ne întoarcem de unde am plecat, e mai simplu cu engleza. Sau mai ieftin.