Tatăl muschetarilor: Alexandre Dumas-tatăl
Quentin Tarantino a strecurat în filmul Django Unchained un schimb de replici interesant, între un proprietar de sclavi, care tocmai se descotorosise de un sclav pe nume D’Artagnan, și un aventurier cu vederi progresiste și intoleranță la sclavie. Acesta din urmă îl ironizează pe cel dintâi, fan al cărților lui Alexandre Dumas, atrăgându-i atenția că faimosul scriitor a aparținut rasei negre.
Născut în Franța, la 24 iulie 1802, Alexandre Dumas (numit adeseori și „tatăl” pentru a-l deosebi de fiul său, devenit și el un scriitor cunoscut și recunoscut mai ales ca autor al romanului Dama cu camelii), nu a fost „negru” în sensul în care ar putea interpreta unii sau alții replica din filmul lui Tarantino, însă a avut o bunică dominicană, sclavă. Marie-Césette Dumas a fost sclava bunicului său, Antoine Davy de la Pailleterie, care lucra pentru guvernul francez în colonia Santo Domingo. Interesant e că scriitorul a preluat numele acestei bunici.
Rămas orfan de tată, încă de la vârsta de 4 ani, de fapt, chiar un pic mai devreme de împlinirea acestei vârste, Alexandre Dumas nu a fost ceea ce am numi un elev eminent, însă a fost cu siguranță un cititor împătimit, citind tot ce-i cădea în mână. A studiat pentru a deveni notar, dar s-a trezit scriind articole pentru ziare, apoi comedii și piese de teatru pe teme istorice. În 1829 a scris prima sa piesă, Henri al III-lea și curtea sa.
Aflat la Paris, Dumas a lucrat ca secretar al Ducelui de Orléans – slujba datorând-o reputației de care se bucurase tatăl său – dar îi plăcea să-și folosească timpul liber pentru a citi și pentru a merge la teatru, fiind bun prieten cu unii dintre poeții de factură romantică. Era pasionat de dramaturgia lui William Shakespeare. Treptat, textele lui au început să fie din ce în ce mai apreciate de public, iar Dumas a devenit un scriitor popular.
Viața scriitorului e un roman în sine. În 1836, de exemplu, a fost închis în penitenciar timp de o săptămână din cauză că a refuzat să își facă serviciul în Garda Națională. Opțiunile sale politice au contribuit la căderea sa în dizgrația fostului șef, ducele, devenit între timp Regele Ludovic Filip al Franței. Pentru scriitor a urmat un exil temporar.
Întors din exil, Alexandre Dumas și-a suflecat mânecile și a început să scrie cu entuziasm. Cunoscut celor de azi mai degrabă ca romancier, Dumas a fost și un excelent dramaturg. În anul 1851, deci în pragul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, scriitorul se lăuda deja cu un portofoliu de peste 20 de piese de teatru. A început tot atunci să scrie și povestiri, iar mai apoi romane. La vremea aceea erau la modă romanele foileton, publicate în ziare, ca un fel de Netflix pe hârtie. Poate că unul dintre „secretele” succesului de care s-au bucurat cărțile lui Dumas a fost faptul că scriitorul aborda teme foarte populare, precum prietenia, dragostea, trădarea, răzbunarea etc.
Nu știu dacă tinerii cititori de astăzi mai sunt fani ai lui Dumas. Sper că da. Oferta de carte este, într-adevăr, mai bogată decât în urmă cu 20-30 de ani, și nu e exclus ca romanele de capă și spadă ale francezului să nu mai aibă căutare într-un timp în care există așa-numitele youth novels. Cu toate acestea, cine ar putea spune că nu a auzit măcar de Cei trei muschetari (roman publicat în 1844) și de Contele de Monte Cristo (1846)? Iar lista romanelor pe care le-aș recomanda din opera lui Dumas include și cele două urmări ale muschetarilor, După douăzeci de ani (1845) și Vicontele de Bragelonne (1850), plus Regina Margot. N-ar trebui ratate nici Memoriile sale, care oferă o perspectivă interesantă nu doar asupra vieții scriitorului, dar și asupra societății franceze a secolului al XIX-lea.
Un detaliu mai puțin cunoscut este că Dumas s-a folosit de ceea ce astăzi se numește ghostwriter. A colaborat în acest sens, între alții, cu Auguste Maquet, acesta având contribuții semnificative la dezvoltarea intrigii unor romane cunoscute din opera lui Dumas – Cei trei muschetari și Contele de Monte-Cristo. Poate că detaliul ne miră, dar nu trebuie să uităm că Dumas a trăit într-o altă epocă (nu că astăzi n-ar fi cărți scrise de ghostwriters; dimpotrivă, sunt din belșug) și că trebuia să producă o cantitate mare de text pentru ziarele care îi publicau foiletoanele.
În 1853, Alexandre Dumas a început să publice un ziar cu apariție zilnică, intitulat Le Mousquetaire. Ziarul, a cărui viață a fost destul de scurtă, de doar 4 ani, era o platformă pentru articole pe teme literare și de artă. Ulterior, scriitorul a publicat alt ziar, un săptămânal intitulat Monte-Cristo.
Anul 1860 i-a adus un job nou în Italia, unde a lucrat pentru muzeele din Napoli. A lucrat acolo 4 ani, apoi a revenit la Paris, unde viața nu i-a surâs, fiind mai tot timpul înglodat în datorii, însă asta mai ales din cauza nechibzuinței sale financiare, fiind cunoscut drept mare risipitor. A reînceput să scrie pentru a putea scăpa de datorii, dar romanele lui din perioada aceasta nu s-au bucurat de succes.
Alexandre Dumas-tatăl a încetat din viață la 5 decembrie 1870.
În noiembrie 2002, pe când președintele Franței era Jacques Chirac, rămășițele pământești ale lui Alexandre Dumas-tatăl au fost exhumate pentru a fi depuse în Panteonul din Paris, alături de cele ale altor personalități franceze – Voltaire, Victor Hugo etc. În discursul rostit cu acest prilej, Președintele Chirac a spus: „Împreună cu tine, am fost D’Artagnan, Monte-Cristo sau Balsamo, călărind de-a lungul drumurilor Franței, vizitând câmpuri de bătălie, vizitând palate și castele... Împreună cu tine, am visat.” Până la urmă, Dumas-tatăl rămâne un reper în literatura numită azi „de aventuri”, autorul unor cărți care au făcut deliciul multor generații, chiar și măcar prin numeroasele adaptări și ecranizări cinematografice.
Închei cu un detaliu care, sper, ar putea fi inedit. În a doua jumătate a deceniului opt al secolului XX a fost descoperit la Biblioteca Națională din Paris manuscrisul unui roman neterminat, aparținându-i lui Alexandre Dumas. Purtând titlul de Le Chevalier de Sainte-Hermine, acesta a fost publicat prima dată în 2005.
