Nici nu a început bine „luna iubirii” și am primit deja reclame să-mi cumpăr, pe rând sau de-a valma, inimi de pluș, inimi de ciocolată, inimi de săpun, papuci de casă și halat de baie. Și vacanțe deosebit de exotice. Caz în care, pe lângă dilema veșnic economică, am ajuns și într-una identitară: ce motive mai am să cred, ca până acum, că singura lună a iubirii e cea de pe cer? Exact, luna aia care există în fiecare noapte, chiar fără să fie plină, și în fiecare zi, chiar fără să se vadă. Onest vorbind, nu am decât motive puține și cam neclare. Pe unul dintre ele l-aș formula cam așa: e adevărat că oferta pieței e incredibil de vastă, dar la fel de adevărat e că nu poți să găsești de cumpărat niște lucruri care nu sunt de vânzare. Tot în același context romantic-mercantil, am observat că subiectul iubirii e aproape compromis. O mare grămadă formată din banalități, fraze gata făcute și emotivități difuze a venit să se așeze peste sensul unui sentiment care chiar mișcă istoria omenirii. S-au spus și s-au scris, în toate formele posibile, cam toate lucrurile. Așadar, cum nu mai rămâne nimic de spus despre sensul lui „să iubești”, am putea încerca să recuperăm puțin din înțelesul lui „ca pe tine însuți”. Nu e cel mai popular mod de a aborda subiectul, dar e un altfel de drum către o întrebare prea importantă ca să fie lăsată fără răspuns. Putem încerca, deci, să-i dăm iubirii un sens moral, fără să înțelegem prin asta că ar fi moral să ne iubim pe noi înșine exagerat. De fapt, dacă suntem onești până la capăt, o să recunoaștem că nici pe noi nu ne iubim chiar așa de mult. Ne știm foarte bine defectele, ezitările, penumbrele. Știm că putem să fim răi, să greșim, să dezamăgim, să amânăm, să ne purtăm uneori (oricât de maturi) ca un copil de șapte ani, niciunul petrecut acasă. Cu siguranță, nu ne iubim mereu sau mereu îndeajuns. Cu toate astea, ne înțelegem, ne iertăm și avem încredere în noi înșine sau, mai exact, în fondul nostru bun. În dreptul nostru la compasiune și la iertare. Acesta ar putea fi un răspuns posibil la dilema lui „ca pe tine însuți”: să-i înțelegem și celuilalt nevoia de compasiune și iertare. Să fim și cu el la fel de îngăduitori cum suntem cu noi înșine, să-i privim defectele cu aceeași indulgență, înțelegere și speranță cu care ne privim îndeobște defectele. Nu ca să i le încurajăm, ci ca să nu-l descurajăm pe el. Am scris aceste câteva idei cu intenția să recomand o carte despre iubire, dar altfel de iubire decât cea în numele căreia magazinele reușesc să vândă mai mult în toată luna Februarie. Cartea e un exercițiu de admirație formulat în scris, o poveste despre viață spusă prin prisma întâlnirilor esențiale care au format-o. Ideea e simplă: suntem suma întâlnirilor care ne-au marcat destinul. Fără să vrem și fără să știm, ne construim de-a lungul vieții un edificiu afectiv format din prieteni, familie, întâlniri providențiale, acei câțiva oameni fără de care viața noastră n-ar fi viața noastră sau, mai degrabă, n-ar fi deloc. Și reușim să trecem prin viață doar în măsura în care acest edificiu există și rezistă. Altfel ne-am dezintegra sufletește. Avem nevoie de un context în care toate sistemele de protecție pe care ni le-am construit să cadă, în care să putem plânge sau să ne putem bucura fără ca imaginea noastră să aibă ceva de suferit. În rest, putem fi sobri, distanți, imperturbabili, sau oricum cer situațiile sociale în care ne aflăm. Dar cu condiția să existe, sau măcar să fi existat vreodată în viață, un „loc” în care să putem fi noi înșine fără rest. Un loc în care lacrimile sau excesele nu anulează, ci mai degrabă întemeiază demnitatea fundamentală a omului care iubește.